Spații „safe” și „cancel culture”

Acum mulți ani, în cursul unui antrenament, un coleg (mai puternic, mai tehnic, mai bărbat) mi-a zis, evident în glumă, în timp ce eu îmi luam avânt să încerc ceva ce nu-mi prea ieșea: „Mai bine mă lași pe mine în locul tău, că oricum te antrenezi degeaba!”. M-am supărat, am ieșit din sală, n-am plâns, dar nici mult n-a lipsit. În pauza antrenamentului, a venit la mine și m-a luat după umeri și a zis: „Hai, mă, la vârsta ta nu știi de glumă?”

Continuă lectura „Spații „safe” și „cancel culture””

Never work alone

Mă număr printre persoanele care preferă să lucreze singure. Mi-am petrecut cea mai mare parte din viață fiind convinsă (și simțindu-mă cumva ca un martir din cauza asta) că e mai rapid sa faci tu lucrurile, decât să încerci să explici cuiva ce vrei. Asta m-a făcut să îmi petrec o mare parte din vârsta adultă prea ocupată să fac eu tot ce nu puteam delega altora ca să fac o treabă cu adevărat bună în aproape orice domeniu. Am descoperit recent că se poate și altfel.

Continuă lectura „Never work alone”

Ultima noapte de Carnaval – amintiri de dinainte de pandemie

Acum exact un an eram în vacanță, pe o insulă tropicală, departe de casă, bucurându-mă de experiențe noi, de oameni noi, de Carnaval și de o lipsă de stres pe care n-o înțelegeam pe deplin la ora aceea. Nostalgia dupa acea vacanță se simte ca o durere fizică și îmi dau seama că amintirile de atunci sunt nu doar imagini dintr-un album, ci repere dintr-o altă viață. cu cât sunt îmbibate de emoții pozitive de toate felurile.

Continuă lectura „Ultima noapte de Carnaval – amintiri de dinainte de pandemie”

Improvizam fără să știu

Prima oară m-am întâlnit cu ideea de improvizație acum vreo 12 ani, în timpul unui picnic. Erau acolo mai multe persoane cu copii mici, de 5 – 6 ani, și unul dintre părinți, regizor de teatru, i-a antrenat pe copii, la un moment dat, într-un joc cu mingea. Copiii lui știau deja, restul s-au prins imediat ce trebuie să facă: era un joc cu mingea, dar fără minge. Stăteau în cerc și aruncau de la unul la altul nu o minge, ci un cuvânt (o onomatopee, de fapt, făceau un gest cu mâna și strigau „Hep!”). Și nu era nici o problemă să știe exact cine trebuie să prindă cuvântul ca să-l dea mai departe. Mai apoi lucrurile s-au complicat, pentru că, în funcție de cuvintele spuse, existau și alte reguli (unde aveai voie să arunci mingea, ce trebuia să faci tu și ceilalți când o prindeai și așa mai departe).

Continuă lectura „Improvizam fără să știu”

Cinci sfaturi pentru viața în doi

Azi e aniversarea căsătoriei noastre. Nu e o cifra rotundă, dar am ajuns atât de departe încât fiecare aniversare nu mai e motiv de surpriză  („Cum ați rezistat până acum?”), ci mai curând de exasperare („Da, bine, ce altceva e nou?”). Și m-am gândit că e un bun moment să pun aici o parte din învățămintele legate de relația de cuplu adunate în acești ani.

Continuă lectura „Cinci sfaturi pentru viața în doi”

Cum să fii un om bun

O prietenă pe care viața mi-a scos-o în drum, cu care nu aveam nimic în comun, dar care a ajuns să fie mai importantă pentru familia mea decât rude apropiate, avea o întrebare cu care mă surprindea de câte ori vorbeam despre o persoană pe care nu o cunoștea: „Dar e un om bun?” „Ce contează dacă e un om bun sau nu”, îi răspundeam iritată, „e foarte inteligent”, sau „e un prieten apropiat”, sau „a scris o carte foarte interesantă”. Au trecut anii, ne-am îndepărtat geografic și vorbim mai rar, dar zilele astea am simțit de câteva ori nevoia să o sun să îi spun „Ai avut dreptate! E singurul lucru care contează, dacă ești sau nu un om bun.”

Continuă lectura „Cum să fii un om bun”

Lanțul obligațiilor sau cum m-am luptat cu procrastinarea și am câștigat (o primă bătălie)

Vrând-nevrând, am ajuns să citesc articole științifice pe teme legate de psihologie în mod constant, aproape sistematic, aș spune, dacă, în zona profesionala, „sistematic” n-ar fi un cuvânt cu un sens ceva mai restrictiv decât vreau eu să-i acord aici. Dar să nu divagăm: mă interesează cum se pot schimba atitutdini prin educație. Anumite atitudini, prin anumite activități din zona educației. Cumva asta e esenta cercetării pe care o fac ca să ajung și eu doctor înainte de pensie 😊.

Continuă lectura „Lanțul obligațiilor sau cum m-am luptat cu procrastinarea și am câștigat (o primă bătălie)”

Cum mănânci un elefant*

Simplu, bucată cu bucată.

Zilele trecute am fost invitată să răspund la întrebarea: „care e cea mai frustrantă problemă cu învățarea online pe care ai dori să o faci să dispară?” N-a fost nevoie să mă gândesc mult, pentru că răspunsul meu venea dintr-o frustrare reală și foarte intens resimțită. Am spus „aș vrea ca tehnologia necesară învățării online să fie atât de ușor de folosit, încât să fie practic invizibilă”. După care, într-un exercițiu de auto-subminare sau poate auto-reflecție, m-am întrebat: oare cum se poate rezolva problema asta? Oare eu ce aș putea face ca tehnologia implicată în e-learning să îmi fie atât de ușor de folosit încât să nici nu mă mai gândesc la ea? Și răspunsul a fost simplu: să învăț să o folosesc.

Continuă lectura „Cum mănânci un elefant*”