Am învățat cu toții că „nu” e un cuvânt foarte puternic. „Just say no!” drogurilor, partenerilor nepotriviți, ultimei porții de înghețată, și totul o să fie bine. „Nu” e simplu de înțeles. „Vreau înghețată!” este urmat de o porție de înghețată. ”Nu vreau înghețată!” – nu. Dincolo de dimensiunea filozofico-morală însă, „nu” este un cuvânt mult mai greu de înțeles. Chiar și în fraze simple, chiar și în viața de zi cu zi.
Informația asta mi-a trecut pe la urechi de mai multe ori înainte să mă lovească din plin acum câteva săptămâni.
Există studii serioase despre rolul diferitelor activități în învățare, care spun că cel mai bun mod de a înțelege și reține o informație este să o explici, să o „predai” altuia. Cu alte cuvinte, când vrei să ajungi să stăpânești ceva, trebuie să devii profesor în domeniul respectiv. Eu am ales să mă fac instructor de arte marțiale (în timpul liber, dar cu seriozitate). Nu am talent la sport, arte marțiale fac doar de vreo șapte ani și, ca sa înțeleg mai bine ce fac, de un an de zile am proprii mei elevi. Ei m-au ajutat să învăț mai multe despre krav maga și despre mine în ultimul an, decat în toți ceilalți șase la un loc. Săptămânile trecute am „predat” tehnica pentru o lovitură de picior. Am explicat că lovitura se dă fără ca piciorul să se îndoaie din genunchi. „Nu îndoiți genunchiul!” am spus și repetat. Am adus și niște fizică în discuție, am explicat cum, atunci când brațul forței este mai lung, și forța loviturii crește. Cu toate astea, unul dintre elevi, om matur, serios și talentat, mi-a spus la un moment dat: „Aha! Nu trebuie să îndoim piciorul! Eu înțelesesem pe dos.” De atunci fac un efort conștient să refrazez toate comenzile și instrucțiunile. „Nu îndoi genunchiul!” se trasformă în „Ține piciorul drept!”; „Nu ridica călcâiul!” devine „Ține călcâiul pe tatami!”; „Nu vorbi în timpul antrenamentului!” ajunge să fie „ 20 de flotări pentru cei care vorbesc în timpul exercițiilor.”
Acum mai mulți ani, când lucram ca reporter, am învățat să iau interviuri și am exersat asta pe zeci de oameni celebri sau nu. Mai apoi am ajuns și eu în situația să dau interviuri, așa că am făcut un media training, care m-a învățat lucruri pe care nici nu le bănuiam când eu eram cea care punea întrebări. Una din lecții spunea că orice întrebare negativă trebuie mai întâi reinterpretată în una pozitivă și abia apoi merită un răspuns. „De ce nu ați făcut mai multe eforturi pentru a evita această situație?” întreabă jurnalistul, care deja și-a telegrafiat părerea în felul în care pune întrebarea. Înainte de a răspunde, în mintea ta, a celui care răspunde, întrebarea ar trebui să devină „Ce pregătiri ați făcut pentru a evita această situație?”, întrebare aproape identică, dar care îți permite un răspuns clar, elocvent și ne-defensiv.
Cele două exemple de mai sus fac parte din zone foarte diferite, dar ele ilustrează perfect revelația despre care vorbeam. „Nu” este un cuvânt dificil și alunecos. Când ți-e lumea mai dragă și te bazezi pe el, nu se aude, și, de cele mai multe ori, în loc să contrazică o afirmație, nu face decât să o sublinieze. Probabil nici replica fostului președinte american Bill Clinton („I. Did not. Have sex. With that woman.”) nu a contribuit la percepția lui „nu” ca fiind un cuvânt important într-o declarație.
Fapt este că „nu” este departe de a avea puterea pe care o credeam. Dacă aveți copii mici sau colegi zgomotoși, încercați un experiment. În loc să spuneți „Nu mai face zgomot!”, încercați variante care să nu conțină cuvântul „nu” în ele. Orice, de la ”Joacă-te în camera de alături!” la „Am nevoie de un pic de liniște acum” până la „Fă liniște!” S-ar putea să meargă mai bine.
Ada Roseti 