O prietenă pe care viața mi-a scos-o în drum, cu care nu aveam nimic în comun, dar care a ajuns să fie mai importantă pentru familia mea decât rude apropiate, avea o întrebare cu care mă surprindea de câte ori vorbeam despre o persoană pe care nu o cunoștea: „Dar e un om bun?” „Ce contează dacă e un om bun sau nu”, îi răspundeam iritată, „e foarte inteligent”, sau „e un prieten apropiat”, sau „a scris o carte foarte interesantă”. Au trecut anii, ne-am îndepărtat geografic și vorbim mai rar, dar zilele astea am simțit de câteva ori nevoia să o sun să îi spun „Ai avut dreptate! E singurul lucru care contează, dacă ești sau nu un om bun.”
Ca să fie clar: mă număr printre cei care sunt foarte îngrijorați de pandemie, am oameni cu risc crescut în jurul meu și mă tem să nu-i îmbolnăvesc pe ei. Dacă e să fiu sinceră, mi-e teamă și pentru mine, ideea de a avea dificultăți de respirație mă face să am stări de panică așa, pe teren plat. Port mască de câte ori e nevoie, mai mult decât cere legea și regulamentele instituite recent. Și, da, mă uit urât la cei care nu o fac, la cei care poartă masca sub nas, sub bărbie sau sub fund. M-am îndepărtat de prieteni care cred că virusul nu există sau că e o exagerare, că ar trebui să nu ne mai ferim atâta, că e doar o manevră politică sau o conspirație. Mi-e greu să port discuții echilibrate pe tema asta cu cei care au poziții diferite de a mea și asta m-a făcut să fiu și mai izolată într-o perioadă în care izolarea e, probabil, problema cea mai frecventă cu care ne confruntăm.
Și totuși, în contextul ăsta, în care frica ne face mai nervoși, vin și mă întreb: „Oare sunt un om bun?” Oare reacția mea, justificată de principiile mele (să nu fac rău celor din jur; să ajut; să ascult; să primesc și să dau cu generozitate timp, spațiu, recunoaștere, nu doar lucruri și bani) este o reacție de om bun cu adevărat? Nu cumva în spatele principiilor mele se află un fel de satisfacție egoistă? Nu e o nevoie de a mă simți cumva superioară celor cu care nu sunt de acord? Și, dincolo de cauze, nu cumva aș putea fi mai bună, chiar în contextul dat?
Știu argumentele cu care „ceilalți” își justifică poziția: libertatea, drepturile, valorile personale (care pot fi similare cu ale mele, doar interpretate altfel). Știu și motivele ascunse pentru care probabil au ajuns să creadă că lucrurile nu sunt atât de rele, sau sunt rele în alt fel. Pe unii îi sperie necunoscutul, lucrurile pe care nu le pot controla, schimbarea în toate formele ei. Pe alții în nemulțumește absența unor beneficii (privilegii, le-aș putea spune) de care își legaseră imaginea de sine, starea de bine, viața în general. Multora pandemia le-a adus probleme reale, scăderi dramatice ale veniturilor, decizii dureroase, falimente și șomaj. Pe de altă parte pandemia le-a adus altora boală, uneori de durată lungă, efecte secundare încă incomplet studiate, iar pe alții i-a răpit de tot dintre noi.
Încerc să fiu un om bun și să nu-i judec pe cei din jurul meu, să nu îi condamn pentru lipsa de respect pentru viața celorlalți, și nu reușesc. Chiar și în timp ce scriam frazele anterioare, în timp ce încercam să construiesc un argument pentru a-i înțelege și accepta pe cei care nu cred că actuala pandemie e o problemă reală, am ajuns din nou la argumentul meu de bază: nu poți pune în balanță viața unui om, pe de o parte, și privilegiile („dreptul de a nu purta mască, dreptul de a te vedea cu prietenii, dreptul de a călători”), de cealaltă parte.
Aș vrea să am un răspuns la întrebarea din titlu, dar nu am. Aș vrea să fiu un om bun, dar mi-e frică. Probabil și ceilalți simt la fel. Exact la fel.
Ada Roseti 