Ce faci când n-ai mărgele de lemn și alte amintiri din vremea școlii

Am avut de curând o discuție despre educație cu cineva apropiat, iar asta mi-a amintit de o serie de episoade din timpul școlii pe care mă feresc să le categorisesc drept traume, dar care m-au marcat. Ce anume m-a marcat la ele? Pe vremea aceea nu știam să identific și să numesc emoțiile pe care le încercam, așa că le-am resimțit în principal ca rușine.

 Scriam urât în primele clase de școală. Și nu eram foarte atentă. Motiv pentru care m-am emancipat și nu am cerut ajutor la lecții de foarte devreme, ca să nu fiu criticată pentru scrisul urât și pentru greșeli. Din când în când părinții, care, bănuiesc cu mintea mea de azi, nu erau nici ei mari amatori de implicare în educația mea, își aduceau aminte și îmi cereau caietele cu teme la control. Știu că îmi era mare frică de momentele alea, că le lăsam caietele și fugeam la mine în cameră, temându-mă de momentul în care o să mă cheme să-mi arate ce am greșit. Și țin minte că la un moment dat m-au chemat și m-au pus să recitesc o frază pe care o scrisesem la Științele naturii, la lecția despre porc. „Porcul se hrănește cu …”, am citit eu cu inima în gât. „Nu, nu, nu! Citește exact ce ai scris acolo!” „Porcul se hrănește…” Deja privirea mi se împăienjenise, nu știam ce trebuie să spun, nu mai vedeam pagina. S-a dovedit că scrisesem „grănește” în loc de „hrănește”. Azi mi s-ar părea amuzant. Poate chiar hilar. Atunci a fost ca și cum aș fi dezamăgit cinci generații de strămoși care se sacrificaseră ca eu să pot ajunge să studiez. Nici nu cred că părinții m-au certat, ba chiar am impresia că s-au distrat un pic pe tema asta. O vreme chiar și-au amintit să folosească „grănitul” în discuțiile de zi cu zi, în loc de „mâncat”. Doar că, multe zeci de ani mai târziu, mie mi-e cel mai prezent în minte sentimentul de rușine pe care l-am resimțit când mi-am dat seama că, într-o temă, am scris un cuvânt greșit.

Un alt subiect de jenă, dacă nu chiar de rușine, erau orele de lucru manual. Au fost momente când a fost nevoie să mă duc la școală cu lână și andrele. Din fericire bunica mea tricota, așa că mi-a dat din ale ei. A fost nevoie să iau etamină, ac și lână colorată pentru broderii. Se găseau la mercerie. Dar au fost și momente când trebuia să mă duc la școală cu semințe diferite și capace transparente de medicamente, ca să facem un „semințar” – asta într-o vreme când nici adulții din jurul meu n-ar fi știut de unde să ia semințe (locuiam într-un apartament la oraș, nu aveam păsări și priveam cu mare dispreț pe cei care mâncau și, deci, aveau acasă „bombonele agricole”, adică semințe de floarea soarelui), iar medicamente nu prea aveam dincolo de un piramidon sau o vitamina C, și niciunul nu avea capace transparente. Altă dată a trebuit să mă duc la școală cu cuburi și alte forme de lemn natur, găurite, ca să facem coliere de mărgele pictate de noi. Nu doar că nu aveam nicio formă de lemn natur în casă (cu excepția mobilei, care era oricum „de neatacat”), dar și dacă aș fi găsit așa ceva, tata, ale cărui competențe tehnice se terminau la schimbatul unei siguranțe la panoul de desupra ușii, n-ar fi avut cu ce să le găurească. Am petrecut o săptămână întreagă sfâșiată între teama de a merge la școală fără materialele necesare pentru ora de lucru manual, și teama de a le cere părinților ceva ce nu aveau și, cumva, asta era tot problema mea. Până la urmă le-am spus, ei n-au avut de unde lua (și, pentru că era prea târziu, nici cui cere ajutorul), am ajuns la școală vinovată și față de părinți, și față de profesor. Culmea e că o colegă a mea, despre care aș fi jurat că nu are de unde scoate mărgelele de lemn, a avut un tată care s-a descurcat, într-un mod pe care îl admir și astăzi: a venit cu o serie de cilindri mici de lemn, făcuți din creioane tăiate în bucătele lungi de cam doi centimetri, cu mina scoasă și curățate cu lama de vopseaua care le acoperea exteriorul. O muncă de Sisif și, mă gândesc acum, un părinte cu adevărat disperat să își ajute copilul să se descurce la școală.

Nu mai vorbesc despre insectar și ierbar. Bunica fusese profesoara de biologie, deși nu apucase să predea prea mult, înainte de a deveni casnică, pentru a se ocupa de tata și de sora lui, în timpul celui de-al doilea război mondial. Și azi mă trezesc că am informații legate de plante care ies la suprafață când am nevoie de ele, și care vin de la discuțiile cu bunica din copilărie. În fiecare primăvară bunica venea și ne punea plante in cele trei jardiniere prăpădite de pe balcon și în fiecare toamnă strângea semințele de zorele, ca să le planteze anul următor. Când ieșeam în parc îmi arăta și îmi spunea cum se numeau plantele pe care le vedea și acasă îmi povestea cum se îngrijesc cele pe care le avea în ghivece. Când, în clasa a cincea, a fost nevoie să pregătesc un ierbar pentru școală, am fost cu bunica să îmi cumpăr dosarul gros, cu foi gri, între care urma să presez plantele adunate și pe care, cumva, trebuia sa le și scriu numele. Problema nu era aflatul numelui, pentru că bunica era lângă mine, să mi-l spună. Problema era cum să fac să nu „sugă” cerneală hârtia poroasă din care erau făcute filele ierbarului. Am făcut un ierbar foarte frumos, cred. Nu sunt sigură, pentru că profesoara de biologie l-a păstrat la școală, împreună cu celelalte ierbare. Nu știu ce au făcut copiii care nu aveau bunici atât de bine pregătiți, pentru că, pe vremea aceea, nu existau aplicații care să te ajute să identifici plantele doar uitându-te la ele. Dar anul următor a fost greu, pentru că trebuia să facem un insectar. Eu aveam un fel de fobie de insecte și, mai ales, de omorât insecte. Auzisem că trebuie puse pe vată și înțepate cu un ac și apoi depozitate cu toate într-o cutie de lemn cu un capac culisant din sticlă. Ăsta era insectarul. Un an întreg nu am prins insecte, nu le-am străpuns cu acul și nici nu le-am pus în vreun insectar, pentru că, în primul rând, nu aveam o asemenea cutie. Și nici nu se găsea de cumpărat la librărie. Am povestit, însă, în mijlocul grupului de copii din fața blocului, într-o seară, că trebuie să predau insectarul la biologie și problema mea s-a rezolvat singură. Mai precis Răzvan, un băiat din bloc cu un an mai mare, cu care nu eram în mod special prietena (eram în clasa a șasea, nu eram prietenă cu niciun băiat!), mi-a dat insectarul lui, făcut cu un an înainte și pe care, din motive necunoscute, profesoara nu i-l păstrase la școală. Nici nu le-am spus părinților că am primit un asemenea ajutor neașteptat, cred că mă temeam că nu-mi vor da voie să-l păstrez, ci l-am dus la școală a doua zi, am luat un zece pe el, și profesoara l-a păstrat împreună cu toate celelalte insectare adunate de la elevi.

Nu eram suficient de atentă la cei din jur, așa că nu știu dacă cei care nu au predat insectare sau ierbare au luat un patru sau, pur și simplu, nu au luat un zece. Nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat la ora de lucru manual la care nu am avut mărgele de lemn, dar mă tem că pur și simplu am stat pe margine, pentru că nu aveam ce picta și înșira pe sfoară. Dar amintirile astea, pe care le-am retrăit acum, provocată de discuția avută, mă fac să mă întreb: de ce e educația construită pe atât de multe sentimente negative? De ce procesul extraordinar al deprinderii de competențe, al aflării de lucruri noi, se clădește pe rușinea de a nu avea deja acele competențe, a nu ști deja acele lucruri? De ce ne uităm la ce ne lipsește în loc să ne uităm la ce primim, în primul rând?

Și, ca să nu rămân la întrebări retorice sau, mai rău, la întrebări cu răspunsuri simple, dar dureroase, mai am una: cât de mult trebuie să aloce un părinte pregătirii proprii pentru a-și ajuta copilul la școală? Căt de mult așteaptă școala de la el: ajutor la lecții? ajutor la proiecte? procurarea de materii prime specifice pentru fiecare materie? expertiză în matematică, lucru manual, istorie, competențe civice, dar și în pedagogia modernă și în tehnici eficiente de învățare? elemente de auto-reglare emoțională? competențe sociale? Întreb asta în numele elevului confuz care s-a rușinat că nu scria corect, că nu avea mărgele de lemn și nici nu și-a făcut insectar. Întreb asta în numele părintelui care nu a știut să-și ajute copiii să nu se simtă rușinați la școală. Întreb asta pentru că azi știu să spun că lucrurile ar trebui să se schimbe. Dar nu știu cum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s