Uit des. Chiar și textul acesta: l-am început, am scris „Uit des” și am uitat de el o vreme. Uit pentru că sunt neatentă, uit pentru că sunt împrăștiată, uit pentru că uneori am nevoie de distracții ca să mă concentrez mai bine, uit pentru că e posibil să am o predispoziție genetică pentru declin cognitiv. Dar uit selectiv. Și azi, în onoarea faptului că am uitat să postez un text aici, la data la care postez în mod obișnuit (20 ale fiecărei luni, la ora 10.00 dimineața), am ales să încerc să fac o listă a lucrurilor pe care le uit.
- Uit unde îmi pun cheile. Asta e doar o traumă minoră. De obicei le las într-un vas chiar lângă ușa de la intrare. În opt cazuri din 10 chiar așa fac. În restul cazurilor le pun în geantă (varianta bună și simplă), sau le las pe undeva prin casă, în locuri absolut nejustificate: pe policioara din fața oglinzii din baie, pe un raft în dulapul cu ingrediente din bucătărie, în pat și, de două ori până acum, în contactul mașinii. De ambele dăți am gasit cheile acolo în dimineața următoare, după un somn liniștit, în urma unor căutări tot mai tensionate, urmate de bănuiala, și mai copleșitoare, că nu am pierdut doar cheile, ci mi-a fost furată și mașina. Norocul meu a fost, de fiecare dată, că nici un hoț norocos nu a încercat ușa de la mașină. În cazul cheilor uitate, modelul obiceiurilor bune merge, dar numai parțial. Adică: îmi las cheile la ușă, dar nu tot timpul, și pentru că nu dau nici un pic de atenție gestului, când pierd cheile, chiar nu știu unde pot fi.
- Uit unde mi-am lăsat telefonul. Aici, din fericire, există soluția universală cu „roagă un prieten să te sune”. Ceea ce funcționează în majoritatea cazurilor, cu excepția celui în care ești singur și nu e nici un prieten prin preajmă, pe care să-l rogi să te sune. Ai putea să-l suni ca să-l rogi să te sune, cu condiția să găsești telefonul. Caz în care nu ai mai avea nevoie să-l suni. Ce vreau să spun cu asta e că, de câteva ori, m-am trezit căutând telefonul în timp ce vorbeam la el. În restul timpului nu-l găsesc pentru că l-am pus în geantă. Și, pentru cei tineri, a existat o vreme, nu mult după apariția telefoanelor celulare, în care părea ideal să ai telefoane cât mai mici. Și au apărut telefoane cât un pachet mic de țigări și chiar, la un moment dat, cât o brichetă. Nu asemenea telefoane pierd în geantă, ci telefoane de dimensiunile obișnuite ale telefoanelor de azi: preț de o palmă în suprafață și cam la fel de groase. O vreme am avut o husă tip portofel, colorată și groasă, care îl adusese la dimensiuni chiar și mai mari. Apoi husa s-a stricat, și am revenit la una „slick”, care, pe deasupra, are și problema că arată la fel cu 80% din husele existente, așa că, pe lângă faptul că nu știu unde mi-am pus telefonul, când îl găsesc, nu-l recunosc. Varianta cu „pune telefonul în același loc” nu ține, pentru că nu știu ce loc ar putea fi acela. Varianta cu „ai grijă unde îl pui”, nici atât, pentru că nu am atâta atenție disponibilă. Așa că, treptat, mă obșinuiesc să trăiesc în nesiguranță și cu un sentiment difuz de vină. Și nu vreau să vorbesc aici deloc despre căști – cu sau fărăfir, pe toate le rătăcesc deseori, dar fiind atât de mici, nici măcar nu mă mai chinui să încerc să schimb asta.
- Uit dacă mi-am plătit datoriile. Mi se pare groaznic să am datorii la prieteni, așa că, atunci când sunt obligată să cer bani împrumut, rămând pe perioade lungi cu groaza că nu i-am dat înapoi. Mi s-a întâmplat să uit să dau datorii înapoi, dar de zece ori mai des mi s-a întâmplat să mă panichez (degeaba) la ideea că aș fi putut uita vreo datorie de care am uitat. Știu, sună absurd, dar așa funcționează mintea mea.
- Uit de întâlniri sau programări. Ca și cu banii, aici e mai mult un coșmar, decât o realitate. Dar, de când au apărut calendarele și agendele pe computer și telefon, nu mai țin minte programările și întâlnirile. Dacă mâine rămân fără acces la calendarul meu virtual, o să vă rog de acum să mă iertați, dar deja am uitat de întâlnirile noastre.
- Uit evenimente din viața mea și a celor din jur. Am uitat de zile de naștere ale unor persoane apropiate (chiar și de ziua mamei o dată, dar aveam o scuză – era în anul în care tocmai devenisem și eu, cu câteva săptămâni înainte de asta, mamă) și am uitat, în mod repetat, de aniversarea căsătoriei proprii. Unii ar spune că e o scăpare freudiană aici – deși nu știu ce ar însemna asta. Soțul meu, care uită mai mult chiar decât mine (chei, telefoane, aniversări), a fost primul care, într-un an, nu mult după ce ne-am căsătorit, a uitat de aniversarea acestei date. M-am supărat rău pe el, am fost bosumflată toată ziua respectivă și i-am reproșat asta în repetate rânduri în anii care au urmat. Până când, la mai puțin de zece ani de la fericitul eveniment, într-o seară, socrul meu a venit la noi și ne-a întrebat: „Nu cumva e azi aniversarea căsătoriei voastre?” Era. Uitasem și eu, cu desăvârșire. De atunci au mai fost câteva asemenea instanțe. Da, pot pune data în calendarul de evenimente și întâlniri. Dar nu o voi face. E mai distractiv așa. În unii ani, în loc să fie un eveniment planificat și așteptat, e o surpriză!
Lista lucrurilor pe care le uit e mult mai lungă. Uit numele persoanelor, uit cuvinte pe care aș vrea să le folosesc, uit filme pe care le-am văzut și cărți pe care le-am citit. Uit discuții pe care le-am avut și lucruri care m-au supărat. Uit ce am vrut să spun și uit ce am vrut să fac. Poate, la un moment dat, asta va deveni o problemă medicală. Dar, pentru moment, e o problemă banală și, mai mult decât orice, uitarea asta a devenit un fel de reminder al faptului că și eu sunt imperfectă (cine ar fi crezut?!?) și că ar trebui să fiu mai îngăduitoare cu scăpările celor din jur. Plus că, din când în când, e sursa unor surprize plăcute.
Ada Roseti 