„Murmuration” este cuvântul pe care îl am în cap zilele astea. Nu pentru că are vreo semnificație specială, ci pentru că îmi place incredibil de mult cum sună. „A murmuration of starlings” se traduce, prozaic, în „un stol de grauri”.
Nu numai cuvântul în engleză sună fascinant, ci și lucrul la care se referă e incredibil de frumos și interesant. Poate ați văzut în serile de vară stoluri mari de grauri care zboară deasupra unui câmp în forme mereu schimbătoare, care par să aibă o viață și o semnificație anume. Probabil un banc de sardele, dacă ai ocazia sa-l urmărești în ocean, are același tip de deplasare, schimbând direcția, răsfirându-se și concentrându-se, ghidându-se parcă după o muzică pe care numai ele o aud. Dar un grup de sardele se numește „a family of sardines” și nu sună atât de poetic. Când te gândești la ele ca la o „murmuration”, stolurile de grauri au nu doar imagine, ci și sunet, nu doar un ciripit, ci un fel de zumzăit rezultat din zgomotul aripilor, care se transmite sinestezic la distanță. Plus că știința care se deduce din ele este minunată, de la matematică și fizică, la biologie, și merită studiată doar pentru că există. „Murmuration” e un cuvânt bun la care să te gândești, atunci când nu te gândești la nimic.
Teoria mea preferată din psihologie este „eroarea Dunning-Kruger”, care spune că oamenii care sunt complet străini de un anumit domeniu tind să-și supraestimeze competențele în acel anume domeniu, în timp ce specialiștii într=un domeniu tind să-și subestimeze expertiza. Cumva anul asta a fost o ilustrare, la scară largă, a acestei teorii. Numai că, trebuie să mărturisesc, zilele trecut am aflat și m-a întristat în mod real, m-a făcut să mi se strângă la modul cel mai concret inima, că și această teorie a căzut la examenul replicării experimentelor care o susțin. M-a supărat atât de tare această constestare a teoriei mele preferate, încât nici până acum n-am citit până la capăt articolul care explica în ce fel a fost demontată ideea, deși cât am citit m-a convins și știu că acum trebuie să-mi caut o altă teorie preferată.
Azi, la masă, pentru a ne distrage de la subiecte deprimante, cum ar fi politica, sănătatea sau problemele celor din jur, fiul meu cel mare ne-a propus un exercițiu de imaginație: ne-a întrebat dacă am vrea să fim nemuritori. Toți ne-am grăbit să-i găsim nod în papură, să îi criticăm întrebarea, mulți omițând chiar să-i ceară să-și clarifice premiza, înainte de a o demola. Adică fiecare am îmbogățit întrebarea cu propriile noastre proiecții legate de nemurire. „Să fiu matur, dar încă sănătos”, „să pot să mă mut într-o realitate virtuală”, „să fie în contextul legilor naturii care ne înconjoară, ca să putem să ne distrugem, dacă ne-am plictisit”, „să fie și ceilalți nemuriori” au fost doar câteva dintre comentariile imediate, care au dus discuția în tot felul de direcții neașteptate, mai ales de câtre autorul întrebării. Concluzia mea a fost că ne gândim la moarte foarte mult, chiar și atunci când nu ne gândim la ea.
Mă preocupă tot mai tare ideea de „a fi bun”. Nici măcar nu am o problemă epistemologică legată de asta, nu încerc să definesc obiectul la care mă refer, pentru întrebarea mea e una cât se poate de aplicată. Aș vrea să aflu cum pot fi eu mai bună, mai îngăduitoare, mai generoasă în spirit, mai deschisă față de cei din jur. Cum aș putea să-i accept fără să-i judec. Să îi susțin, fără să vreau să îi schimb după opiniile și valorile mele. Probabil că, la capătul acestei curiozități se află un interes didactic. Caut răspunsul la întrebarea „cum pot fi mai bună”, ca apoi să le spun celorlalți „si voi puteți fi mai buni, iată ce a funcționat pentru mine, în caz că aveți nevoie de inspirație.” Nu sunt sigură însă că problema pusă astfel nu e un semn că nu sunt suficient de bună, de îngăduitoare cu cei din jur. Poate că cei din jur sunt mulțumiți așa cum sunt, poate că nu vor să fie mai buni după criteriile alese de mine și, mai ales, poate că nu vor „inspirație” de la mine. Poate că ar trebui să încep de aici, dar, ca să mă întorc de unde am pornit, nu știu cum. Se termină un an și începe altul și am impresia că ar trebui să fac un bilanț și un plan. Știu că nici unul nu e util, știu că amintirile sunt un construct și că planurile sunt o glumă. Iar anul care a trecut m-a convins de asta la modul cel mai brutal. Chiar dacă nu trag concluzii și nici nu trasez direcții, aș vrea să rezerv două minute ca să reflectez la ce am păstrat din 2020 și ce pun la bătaie în 2021. Dacă mă uit printre degete la anul care se încheie, am sentimentul clar că am ieșit pe plus, dar știu că nu e valabil pentru toți, și atunci nu mă uit cu prea multă atenție și păstrez din anul care a trecut doar amintirea recunoștinței care acoperă totul ca o ceață. Dacă mă uit printre degete la anul care vine, cred că ar trebui să pun la bătaie un pic mai mult din mine. Ar trebui să ies din vizuină și, dacă anul acesta am simțit recunoștință, anul viitor ar trebui să o și exprim, să o pun în vorbe și fapte și să o dau mai departe. Cu un pic de noroc, cu familia și prietenii alături, nici n-ar trebui să fie așa de greu.
Ada Roseti 