Lucruri care îmi plac și lucruri care nu îmi plac – partea 2, specială: lucrul care nu-mi place cel mai tare

Nu-mi place să fiu criticată. Știți voi: să mi se spună lucruri pentru binele meu. Să primesc feedback. Să fiu corectată. Să mi se atragă atenția. „Doar îți spun, tu poți să faci ce vrei.” Să fiu pusă la locul meu. Să mi se taie un pic din nas. Să mi se dea peste nas. Să fiu ajutată să-mi văd lungul nasului (destul de lung, știu asta, multumesc!).

Pentru că, în mintea mea, eu cred că sunt o ființă rațională, am încercat să înțeleg de unde vine aversiunea asta a mea pentru orice formă de critică, oricât de corectă în fond și delicată în exprimare. Nu am pretenția că răspunsurile pe care le-am găsit sunt mari revelații în materie de auto-cunoaștere, dar, dacă tot am făcut efortul ăsta și n-am un subiect mai bun la îndemână, am zis că e bine să le pun aici. Dacă nu pentru alții, măcar pentru mine e util să fac, din când în când, un efort de recalibrare. Și e, de fapt, o formă de a-mi cere scuze, indirect și vag, pentru momentele în care au fost agresivă, combativă și în general nasoală când am primit critici.

În primul rând e vorba de imaginea pe care mi-am format-o despre mine. Îmi place să cred despre mine că sunt un om bun, care are grijă de ceilalți și încearcă să nu facă rău. Și asta se manifestă prin faptul că încerc să fiu politicoasă, să îi apăr pe cei nedreptățiți, să nu fac oamenii să se simtă prost prin ceea ce spun sau fac. Evident eșuez în multe cazuri și, mă tem, sunt mai curând pe dos decât cred în majoritatea cazurilor. De exemplu felul în care sunt politicoasă e deseori perceput ca distant sau chiar condescendent. Și, cu toată onestitatea, probabil că e. Adică eșecul încercărilor mele de a mă comporta bine, de a fi un om decent, nu e datorat doar percepției greșite a celor din jur. Uneori nu sunt un om decent, chiar dacă, în momentul în care mi se spune asta, mă revolt. Anul trecut, instructorul instructorului meu de arte marțiale (am mai scris despre asta aici: Ce fac bine femeile – o perspectivă îngustă și subiectivă) mi-a spus în timpul unui cantonament că mă plâng prea mult și îmi place să fac pe deșteapta. M-a durut, mi s-a părut neadevărat și, mai ales, nedrept. Eu, care sunt atât de atentă cu toată lumea? Eu, care am grijă de toți? Eu, care iau apărarea celor nedreptățiți, chiar și atunci când ei nu văd cât sunt de nedreptățiți? Eu care atrag atenția tuturor atunci când ceva nu este bine? Eu, care știu atât de multe și sunt gata să împărtășesc asta cui vrea si cui nu vrea? Eu care, în antrenamente, nu mă tem să îl corectez pe instructor dacă folosește un cuvânt în mod incorect? Eu, care… Mi-a luat aproape un an ca să văd ceea ce sare în ochi în doar un paragraf, dacă sunt atentă.

39500168_2134619413238103_3890016802712846336_oÎn al doilea rând e vorba de intențiile mele. Adică, dincolo de imaginea mea despre mine, când fac lucruri, de cele mai multe ori știu ce intenții am. De pildă explic lucruri oamenilor, ca să îi ajut să înțeleagă mai bine lumea în general, sau anumite concepte în mod special. Intenția mea e bună, în mine există un profesor care nu a avut niciodată ocazia să se manifeste deplin și, din când în când, iese la suprafață și preia controlul conversației. Dar intenția mea uneori nu ajunge la cei cu care vorbesc și ei, la rândul lor, se simt puși la punct, corectați, criticați de mine și de aici un fel de escaladare a neînțelegerilor. Și cum nu există un moment mai bun ca să fac un fel de demonstrație, povestea asta cu intențiile pe care noi ni le cunoaștem, dar pe care ceilalți nu le văd e legată de un concept din psihologie care se numește stiluri de atribuire (care se învață la psihologie, în liceu). Și ceea ce se numește eroarea fundamentală de atribuire care, sumar explicată, spune că găsim pentru greșelile noastre justificări exterioare și pentru greșelile celorlalți cauze interioare. Adică eu am întârziat la întâlnire pentru că era trafic și circulația deviată; tu ai întârziat la întâlnire pentru că ești nesimțit și nu-ți pasă de cei din jur. La fel când explic ceva (cum am făcut mai devreme), eu îmi cunosc justificările, motivațiile interioare (și pe cuvântul meu că sunt bune și generoase), dar tu, care mă asculți, ești sigur că o fac pentru că îmi place să mă dau mare (adică am complexe de superioritate). Așa că, atunci când îmi dai un feedback sau pur și simplu reacționezi negativ, eu nu pot accepta asta pentru că am fost condescendentă cu cele mai bune intenții. Și drumul spre iad e pavat cu bune intenții (am căutat sursa vorbelor, dar google mi-a dat un răspuns confuz, așa că am renunțat la această anume ocazie de a digresa ca să mă dau mare), așa că aș putea să renunț la încercarea de a-mi declara intențiile, atunci când vorbele sau acțiunile mele nu le susțin. Poate. Cândva.

În al treilea rând nu-mi plac criticile pentru că eu cred că sunt deșteaptă. Și rațională. Și atentă la detalii. Și educată. Și am multă experiență de viață (la vârsta mea, ar trebui să am!). Și nu greșesc. Iar atunci când greșesc, am o scuză (vezi mai sus). O explicație. Nu eu am greșit. A fost autocorrectul. A fost o eroare. Cățelul mi-a mâncat caietul de teme. Doar că greșesc. Des. Greșelile de redactare din acest blog (pe care le mai corectez, din când în când, când le văd sau când mi le semnalează cineva) sunt o dovadă. Dau reply-to-all la mailuri cu comentarii destinate unei singure persoane. Fac gafe. Unele cu adevărat neplăcute pentru celălalt. Uit de promisiuni (iar când alții fac același lucru îi scot de la inima mea, pentru că așa ceva nu se face!). Nu fac nici măcar lucrurile la care mă pricep atât de bine pe cât cred sau promit. Dar pentru că sunt mai bună decât ceilalți, de multe ori mă grăbesc să îmi recunosc prima greșelile. Și aștept laude și lauri pentru asta. Dar când cineva e de acord cu autocritica mea, nu-mi place. Doar eu am voie să mă critic.

Trăgând linie, nu-mi plac criticile pentru că sunt un om bun, cu intenții nobile și sunt deșteaptă. Cred și eu că nu-mi plac criticile pentru că, dacă aș fi într-adevăr așa, nu ar fi nimic de criticat la mine. Doar că, zice un alt proverb fără autor declarat, dacă doi oameni îți spun că ești beat, du-te și te culcă. E posibil să nu fiu atât de bună, nobilă și deșteaptă pe cât cred, caz în care avem o problemă. Și poate ar trebui să fac ceva în sensul ăsta.

IMG_1824.JPG

N.B.: Să ne înțelegem, tot ce am spus aici se referă la criticile pe care le accept, sau ar trebui sa le accept, la feedback-urile care vin de la oameni care mă cunosc, pentru care am respect, care mi-au câștigat încrederea și ale căror păreri pot și trebuie să mă ajute să mă evaluez mai bine și, dacă e cazul, să mă schimb. Despre complimentele cu două tăișuri, răutăți și prostii nu am nici timp și chef să scriu. Alea sunt problemele lor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s