Cum crești un copil bun – o problemă complexă

Problemele, de orice fel, pot fi simple, complicate și complexe. Simplu e să faci o prăjitură. Oricine poate face o prăjitură, dacă urmează îndeajuns de aproape o rețetă bună. Complicat e să construiești un avion. E nevoie de mai multă muncă, de mai multă specializare, dar, dacă urmărești ”rețeta” corectă, iese un avion. Complex e să crești un copil. Nu există ”rețete” sigure, incertitudinea e constantă, rezultatele sunt greu de evaluat. Și toată lumea are o părere. Ce urmează este experiența mea. Nu încercați asta acasă!IMG_1806Când s-a născut fiul meu cel mare eram foarte tânără și naivă. Sau poate doar mai puțin stresată. Nu m-a deranjat faptul că își sugea degetul, nu m-am chinuit încercând să îi asigur o diversificare corectă a hranei, uneori l-am lăsat să plângă, l-am cărat cu mine peste tot și am sperat că totul va fi bine. M-am întrebat însă ce calitate cred că e cea mai importată la un copil și cum aș putea să încurajez dezvoltarea ei.

Gândiți-vă o secundă: care e principala calitate a unui copil cuminte, bine crescut? Un copil cuminte este ”ascultător”. Într-o societate în care inițiativa, curajul propriilor idei și opinii, spiritul antreprenorial sunt răsplătite și încurajate la adulți, noi creștem în continuare copii ascultători. Adică docili. Adică nepregătiți pentru viață. Și, după multă muncă de lămurire internă, am ajuns la concluzia că, în loc de un copil ascultător, eu vreau să cresc un copil responsabil.

Crescând, copilul meu cel mare a ascultat explicații și a avut de luat decizii. I-am spus că eu îl iubesc oricum, indferent de notele de la școală, deci decizia de a învăța și a-și face lecțiile e a lui. ”Dar tu o să stai în fața clasei, când doamna învățătoare o să te certe că nu ți-ai făcut temele”, am adăugat, pentru că responsabilitatea personală a copilului nu exclude încercări de manipulare din partea părintelui. A avut de mic o alocație săptămânală gândită așa încât să să fie un pic mai mare decât prețul unui ou Kinder, dar să nu ajungă pentru două. Ceea cea dus la descoperirea ideii de economie. A avut voie să nu stea la masă, dacă nu îi e foame, dar nu a primit gustări, când și-a amintit că, de fapt, îi este. Pentru că s-a potrivit stilului meu de viață și convingerilor personale, am reușit să fiu destul de consecventă în ideea de a crește un copil responsabil.

Copilul în cauză este acum adult și este poate prea responsabil și prea sever cu el însuși. În plus, gândindu-mă în urmă, mi se rupe inima pentru copilul mic căruia i-am pus pe umeri o povară atât de mare. Abia acum mi-am dat seama că, până aproape de adolescență, copiii nu au nevoie de libertatea de a alege, ci de îndrumarea clară și binevoitoare a adulților. Că au nevoie de limite pe care să le testeze și în funcție de care să se definească.

La al doilea copil eram matură, stresată de tot ce înseamnă creșterea copilului, de meniu, de orele de somn, de raportul dintre timpul petrecut la muncă și cel petrecut cu copilul. Cum experimentul cu responsabilitatea nu m-a mulțumit, am refăcut judecata legată de ce calități au nevoie adulții de azi, care să poată fi cultivate din copilărie, și am ajuns la concluzia că trebuie să încurajez perseverența. De data asta a fost nevoie să învăț și eu, alături de el, să fiu perseverentă.

Am fost perseverentă când i-am spus de sute de ori să se spele pe mâini înainte de masă, și, de fiecare dată i-am explicat de ce. Acum copilul se spală pe mâini mai conștiincios decât majoritatea adulților pe care îi cunosc. Am fost perseverentă când am vorbit, de câte ori a fost vorba de neînțelegeri cu alți copii, despre emoțiile lui, dar și despre emoțiile celorlalți copii. Acum copilul se întreabă ce emoții trăiesc chiar și cei care nu-i plac, și încearcă să-i înțeleagă. Când a schimbat antrenorul de aikido și, o vreme, nu s-a împăcat cu el, i-am vorbit despre perseverență și l-am rugat să încerce să continue. Copilul a perseverat, a depășit momentul dificil, iar acum îi place, și sportul, și antrenorul, atât de mult, încât am ajuns să pot folosi amenințarea că nu mai poate merge la antrenamente ca să-l fac să învețe mai mult și mai bine.

Copilul cel mic e încă mic, dar probabil va fi perseverent și la maturitate. Și nu pot să nu mă întreb: oare ce dezavantaje voi descoperi atunci? În ce fel insistența mea de a-l încuraja să fie mai perseverent ar putea să-l dezavantajeze? Nu am nici o îndoială că nici acesta nu e răspunsul corect, pentru că, de fapt, întrebarea e mult mai complexă.

Acest articol a apărut pentru prima oară și în variantă tipărită, în numărul din martie 2018 al revistei Unica.

Un gând despre „Cum crești un copil bun – o problemă complexă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s