Titlul l-am luat de la un panel la care am participat săptămânile trecute, la RIUF (târgul pentru facultăți din afara României, care acceptă – nu, chiar caută – studenți români). Evident sună bine în engleză, am încercat să-l traduc și n-am reușit, așa că l-am luat ca atare și, pentru că n-am apucat să spun acolo tot ce voiam, am adus ideile aici, pe blog.
Pentru că Marian Hurducaș, care era gazda panelului, mi-a trimis întrebările înainte, m-am pregătit cu răspunsuri bine argumentate. Cum e jurnalist, Marian nu a pus, în discuție, exact întrebările acelea, așa că mi-am permis să le preiau ca atare și să le postez aici, împreună cu răspunsurile mele elaborate. Poate că și acolo, în fața câtorva sute de elevi de liceu, am spus câte ceva interesant, dar nu mai știu, pentru că vorbitul în public încă mă face să mă emoționez atât de tare, încât uit cu totul ce am făcut și am spus.
Ce înseamnă pentru tine eșecul? Ce ai făcut în momentele în care ai zis ,,nu pot să cred că mi s-a întâmplat asta, nu știu ce să fac”?
Nu prea știu să definesc eșecul pentru că nu mi-am petrecut prea mult timp analizând asta. Să nu mă înțelegeți greșit – o mulțime de lucruri pe care le-am vrut nu mi-au ieșit, dar nu le-am considerat eșecuri. Au fost mai curând învățături, lecții, provocări. Adică: la 10 ani toată lumea de la mine de la școală mergea la cor, pe mine nu m-au primit, pentru că nu aveam voce. Un eșec? Probabil. La un moment dat m-am ocupat de o revistă care a fost închisă pentru că nu era comercial viabilă. Un eșec? Desigur. Am coordonat un proiect care mi-a plăcut foarte mult, Școala Discovery. Dupa un an și jumătate l-am suspendat. Ani de zile am regretat asta, până când m-a determinat să îmi schimb direcția în viață – dacă subiectul mă interesa atât de tare, probabil că merita să-i dau mai mult din timpul și experiența mea.
Cum definești eșecul, care e diferența dintre o lovitură dureroasă și o învățătură valoroasă, asta e problema.
Un studiu în percepția durerii a testat rezistența subiecților la durere în funcție de perspectiva asupra ei: dacă li s-a spus că durerea face parte din procesul de vindecare, e un semn că organismul se repară, pacienții testați au rezistat considerabil mai mult decat cei pentru care durerea nu avea nici un sens, era doar un simptom neplăcut. La fel e și cu eșecul: dacă îl vezi ca pe o parte dintr-un proces în care devii mai bun, mai tare, mai matur, este mult mai ușor de înteles, de acceptat. Daca e doar o ratare, o oportunitate pierdută, poate fi devastator.
Dar nu e vorba doar de perceptia de după ce ai eșuat în ceva, ci și de felul în care te-ai pozitionat când ai început să faci un lucru. Nu ai ce învăța din statul în zona de confort maxim, în care nu faci nici un efort, fizic, intelectual sau emoțional. Dacă însă îți propui să explorezi în mod mai mult sau mai puțin sistematic opțiunile pe care le ai, eșecul în prima direcție pe care ai ales-o e doar o învățătură care te ajută să alegi urmatoarea direcție, care poate fi de succes.
Să faci prostii la întâmplare și să ai pretenția că nereușitele care urmează sunt trepte pe o scară a învățării e absurd. Trebuie să îți creezi scara, să încerci să o urci, ca să poți socoti o rostogolire înapoi la prima treaptă drept o lecție utilă.
Ce e important să înveți din experiențele care, vrei – nu vrei, te demoralizează inițial?
Ce a mers și ce n-a mers. De ce n-a mers. Ce ai făcut și ce a rezultat? Ca la un experiment științific.
Ce trebuie să înveți din aceste experiențe?
În primul rând cine ești. În al doilea rând cum „funcționezi”. În al treilea rând cum funcționează lumea din jur.
Cum îți recapeți încrederea în tine după un eșec?
E un concept foarte folosit în psihologie în ultima vreme. Cel al locusului controlului – adică de unde crezi că vine controlul asupra lucrurilor care ți se întâmplă în viață. Dacă e extern – adică ești convins ca e ghinionul, oamenii răi, circumstanțele, nu prea ai ce învăța din eșecuri. Dar dacă locusul controlului e intern – și te întrebi ce ai putea face TU diferit data viitoare într-un context similar pentru ca rezultatul sa fie diferit, atunci cu siguranță poți privi totul într-o perspectiva pozitivă și e mai ușor să treci mai departe.
Cum gestionezi succesul ca să nu se transforme ulterior în marele tău eșec?
Există o linie subțire între eșec și succes, mai ales atunci când nu știi cum să gestionezi un mare succes, o mare reușită, existând riscul să devii prea încrezător în puterile/resursele tale.
În companii și nu numai acolo, există o tendință de a supra-analiza eșecurile și a lua succesele ca fiind normale. Cu alte cuvinte, ne aflăm în fața unui alt fenomen descris de psihologie, care se numește eroarea fundamentală de atribuire, care spune că noi, oamenii, suntem tentați să credem că lucrurile neplăcute/nasoale pe care le facem noi sunt din cauza circumstanțelor, iar cele făcute de ceilalți sunt din cauza unor tare de caracter ale acestora. Cu alte cuvinte dacă am întârziat, e din cauza traficului. Ceilalți întârzie pentru că sunt niște nesimțiți. Corolar, succesele mele sunt ale mele, succesele celorlalți sunt efectul circumstanțelor. Așa că nu ne analizăm niciodată succesele – pentru a vedea ce anume am făcut, ce anume a fost făcut de alții și ce a fost din cauza șansei. Asa că ajungem la concluzia ca succesele noastre sunt o urmare normală a cât de tari suntem, eșecurile sunt din cauze externe, și, când trebuie să luam o decizie din nou, într-o situație similară, nu suntem în stare să aplicăm o strategie bazată pe experientețe anterioare, eșuate sau de succes.
Cum scăpăm de temerile privind viitorul? Mă refer la clasicele ,,nu voi găsi un job”, ,,nu voi ajunge să fac ce-mi place”?
Nu scăpăm de temeri, învățăm să trăim cu ele și poate chiar să le folosim ca să ne motivăm să facem lucruri care ne-ar putea ajuta să ajungem acolo unde ne-am dori să fim.
Dar, dincolo de toate răspunsurile mele elaborate, din discuția de la RIUF am rămas cu două lucruri importante: doi oameni pe care i-am cunoscut și care mi-au plăcut (Roxana Magopet și Marian Hurducaș, pe care merită să-i citiți aici) și convingerea că nu ești niciodată prea bătrân, prea experimentat, prea atent sau prea bine pregătit ca să eșuezi. Și uneori e cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla.
Ada Roseti 