Look up, down, around – cu alte cuvinte, 30 de zile de deschis ochii

Am decis că nu voi putea să mă ţin de promisiunea de a privi cu mai multă atenţie în jurul meu dacă nu am şi o provocare, aşa că în fiecare zi, timp de 30 de zile, începând de azi, 25 august, voi descrie aici ceva: un obiect, o persoană, o senzaţie, ceva nou ce am observat în jurul meu.

25 august – Un Trabant cu poveşti

În parcarea unui magazin, în drum spre maşina mea, mi-a tăiat faţa un Trabant. Mergea săltat, făcea o grămadă de zgomot, dar altminteri era impecabil. Vopsit un galben pai, avea la volan un domn în etate, iar pe bancheta din spate un căţel. Sunt sigură că maşina avea multe poveşti de spus despre căţel şi stăpânul lui. Aşa că am zis că merită puşi aici, poate cineva le ştie povestea, poate cineva le află povestea şi, dacă nu şi nu, poate cineva le inventează o poveste şi mi-o spune şi mie.

26 august – Jocuri de cuvinte în goana maşinii

Azi am văzut pe stradă o furgonetă pe care scria „Your Fish is my Command”. Eram la volan, n-am avut cum s-o fotografiez, dar m-am bucurat că m-a făcut să zâmbesc. Am o slăbiciune pentru jocurile de cuvinte, pe care am deprins-o în familie. Tata făcea multe jocuri de cuvinte, mama ofta şi îşi dădea ochii peste cap, eu râdeam şi mă simţeam foarte deşteaptă când înţelegeam şi gluma şi referinţa din spatele ei. Pe unele dintre jocurile de cuvinte aruncate în conversaţie tata doar le cita (şi le numea autorul după ce le lăsa să aterizeze), pe altele le inventa pe loc. Nu ştiu dacă termenul de „posterioritate” e al lui sau e împrumutat, dar l-am reţinut în arsenalul personal. Şi pentru că nu am poze de azi, o să pun aici o poză de la un alt stabiliment comercial, între timp desfiinţat, şi el purtător mândru de pană la pălărie.

27 august – Cu un fluture nu se face vara

Am fost în pădure cu o prietenă, să ne plimbăm, să facem „baie de copaci”, cum zic japonezii. Şi am văzut un fluture galben-portocaliu cu margini negre. Şi asta ne-a făcut să ne amintim de insectarele copilăriei noastre, pe care ni le cereau profesorii „pentru notă”. Ceea ce, pentru mine, a frost o mare problemă, pentru că nu doar că îmi era groază să pun mâna, cu atât mai mult să omor insecte, dar nici n-aş fi avut în ce să le pun, pentru că acea cutie de lemn cu geam era dincolo de abilităţile manufacturiere ale mele şi ale familiei mele. Ce voiam să spun este că am discutat apoi despre fluturii copilăriei noastre prin prisma „valorii” lor, care era determinată deopotrivă de raritate şi de frumuseţe. Fluturii albi (de varză) erau cei mai banali, iar la capătul celălalt al scalei se aflau fluturii ochi de păun, din care nu am mai văzut niciunul de multă vreme. Mi-am zis atunci că, dacă jocul nu ar fi enervant şi nasol, ar merita făcută o ediţie de Monopoly cu fluturi în loc de străzi. La ieşirea din pădure ne-am mai întâlnit o dată cu fluturele portocaliu, sunt sigură că era acelaşi, doar că nu ştiu dacă ne-am urmărit sau doar avea şi el acelaşi drum!

28 august – Zâmbetul din mască

Am fost şi eu la Comicon. L-am întrebat pe băiatul meu de 18 ani dacă are rost să merg, dacă n-o să mă simt ciudat şi mi-a spus că sunt şi alţi oameni în vârstă acolo, aşa că m-am dus liniştită (deşi cu moralul la pământ). Şi am făcut un fel de imersiune în lumea copiilor (a celor privilegiaţi şi pasionaţi de lucruri care se găsesc la întâlniri de tipul ăsta) şi m-am liniştit. În pofida vocilor care, la fiecare generaţie, spun că tineretul din ziua de astăzi are probleme („şi noi aveam la vârsta lor, dar tinerii din ziua de azi chiar au probleme!”), copiii sunt OK. Si cu cât poartă costume pe care noi, cei în vârstă, nu le înţelegem, cu atât sunt mai OK. Am văzut personaje pe care nu am ştiut să le plasez în context, nu am ştiut dacă erau eroi sau anti-eroi, dacă erau populari sau de nişă, dacă erau din anime-uri sau din filme cu actori în carne şi oase. M-am putut uita la feţele copiilor fără să înţeleg ce vor să transmită, fără să pot comenta dacă seamănă sau nu cu personajul ales, dacă au prins esenţa, dacă se potrivesc şi dacă „le-a ieşit”. Şi am văzut copii (si tineri, şi adulţi tineri) care aveau ochii senini care zâmbeau sincer celor din jur. În personaj, cu mască, după o platoşă sau din spatele unui machiaj elaborat ai mult mai mult curaj să ieşi în faţă şi să priveşti lumea în ochi. Mi-a plăcut. La anul mă duc şi eu în costumul meu de dinozaur, că în el nu se vede că sunt în vărstă.

29 august – Coroniţe doar pentru unii copii

De nişte ani buni am descoperit că Parcul Herăstrău se pretează perfect la „o tură”, pentru că, dacă mergi pe malul lacului, poţi să parcurgi şase kilometri circulari, adică numai bine pentru o alergare uşoară sau o plimbare relaxată, după cum e cazul. În plimbarea de dimineaţa asta, prietena mea mi-a atras atenţia asupra statuii* din poza de mai jos. O ştiam şi o vedeam aproape de fiecare dată, pentru că de obicei în jurul ei se afla o pisică. De data asta pisica a apărut mai târziu, dar coroniţele de pe capetele copiilor din statuie au fost, pentru un minut, subiectul meu de observaţie, amuzament şi, la final, tristeţe. De ce amuzament, e simplu: pentru că cineva făcuse coroniţe şi le pusese pe capetele unor statui, un gest suprem gratuit şi, la prima privire, vesel. De ce tristeţe? Pentru că doar câţiva dintre copiii din grup aveau coroniţe. Prima noastră reacţie a fost să mergem mai aproape să vedem dacă nu cumva coroniţele celorlalţi copii alunecaseră, ca să le adunăm şi să le punem la loc pe capetele copiilor. Dar nu, pe jos nu era nicio coroniţă în plus. Doar unii copii de piatră primiseră coroniţe, aleator, ca în viaţă.

*Da, ştiu, e statuia lui Creangă cu copiii!

30 august – Misterul ciupercilor

Tot în plimbările aproape zilnice prin Herăstrău au descoperit ieri un mănunchi de ciuperci. Nu ştiu dacă mai multe ciuperci se strâng într-un mănunchi, aici limba română e mai puţin generoasa decât engleza, unde există nu doar o fascinaţie pentru substantivele colective, dar şi o bogăţie de variante. Deci am găsit, în mijlocul unei perioade de secetă, la umbră, dar nu la răcoare, un mănunchi de ciuperci vii şi foarte viguroase. De unde ştiu că erau viguroase? Bună întrebare, asta mi-au inspirat. Crescuseră pe buturuga unui copac proaspăt tăiat, dar într-un loc unde nu plouase de câteva săptămâni. Azi am fost din nou în parc şi mi-am amintit să mă uit după ciuperci. Erau un pic mai uscate, dar iarba din jur era şi mai uscată. N-am fost tentată să le culeg, să fac din ele o mâncărică pentru că sunt conştientă de incompetenţa mea în materie de cules ciuperci (faptul că se aflau lângă drumde mai bine de două zile, dar nu le-a adunat nimeni e semn că stârneau un fel de respect, poate câştigat cu greu, pe parcursul evoluţiei omului), dar mai ales în materie de făcut mâncărici. Totuşi m-am bucurat să le-am observat şi, mai apoi, mi-am amintit să le caut cu privirea şi să le revizitez. Chiar dacă nu ştiu dacă nu cumva erau otrăvitoare

31 august – Nişte tineri pletoşi

Azi a plouat niţel, dar pentru că eram ocupată să mă uit la nivelul solului, n-am văzut curcubeul de pe cer, de la primele ore ale dimineţii. Dar am văzut un cuplu, pe care l-am mai întâlnit în plimbările din parc.

– Ce pui e! am spus cu simpatie.

– Te referi la câine sau la stăpânul lui? m-a întrebat prietena cu care mă plimbam, şi amândouă am râs, cu gândul la scena din „101 Dalmaţieni” în care am văzut pentru prima oară cât de tare seamănă căţeii cu stăpânii lor. Sau vice versa.

1 septembrie – O zi complicata

Azi încerc sa nu pun prea multă presiune pe mine, e o zi cu ceva greutate şi greutăţi, se închid nişte capitole, cum ar fi: teoretic s-a termina vara, vacanţa şi distracţia, începe viaţa de om mare, cu lucruri pe care am promis că le voi face, de la muncă la analize medicale. Aşa că am fost din nou în parc de dimineaţă şi am ales primul lucru pe care l-am remarcat, ca sa ma eliberez de cerinţa de a mă uita cu grijă în jur, după ceva interesant ce nu mai văzusem. Sunt zile, cred, în care e ok să nu observi prea multe, în care poţi sta ascuns în propriul cap şi să priveşti doar câte puţin afară din vizuină. Din fericire mi-am amintit de buturuga asta, care a fost suportul multor exprimări artistice de-a lungul anilor, şi care avea şi azi ceva de dezvăluit. Acum pot mă întorc spre interior, am privit destul afară. Mâine sper să fie mai uşor.

2 septembrie – E toamnă deja?

Dimineaţă a fost răcoare. Iniţial am scris frig, dar erau 20 de grade Celsius, ceea ce poate fi considerat răcoare doar în relaţie cu cele 40 de grade de acum câteva zile. Au apărut frunzele uscate, azi am făcut primul buchet. Dar încă nu miroase a toamnă, doar, acolo unde oamenii mai tund gazonul, a iarbă şi a proaspăt.

3 septembrie – Azi n-am ieşit din casă

A fost atât de urât, de frig, de ploaie şi ceaţă, încât am preferat să fac ordine în casă decât să ies din ea. Când m-am uitat pe geam, însă, am văzut doi vecini care stăteau liniştiţi pe balcon în ploaie. Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut foarte tare!

4 septembrie – Avioane pe cer

Nu sunt amatoare de defilări, de propagandă militară şi de simboluri războinice, dar zborul mă fascinează. Eram în faţa unui bloc când au trecut pe deasupra primele avioane de luptă care au deschis Bucharest International Air Show. O fetiţă de vreo opt ani s-a oprit lângă mine şi am început o discuţie despre avioane.

– Sper să se oprească, m-au înnebunit, a spus fetiţa.

– De ce?

– Fac prea mult zgomot!

– Sunt frumoase, am zis, după care mi-am dat seama că fac afirmaţii prea generale şi am revenit: Mie îmi plac! Oricum, o să continue toată ziua.

– De unde ştii?

– Aaaaa, am mai fost şi în anii trecuţi, de multe ori, şi ştiu programul.

– Da, eu nu le-am mai văzut. M-am mutat aici anul trecut.

Am lăsat-o şi am plecat să mă uit la avioane mai îndeaproape. Sper că la anul o să se uite după avioane cu alţi ochi, nu doar în speranţa că vor termina mai repede, că fac prea mult zgomot.

La final las o poză, prinsă de pe drum, cu cea mai tânără femeie pilot de acrobaţie din România, Andreea Bănesaru. De fapt o sa pun trei poze, pentru că merită 🙂

5 septembrie – Ziua cu un dragon

În plimbare „la şosea”, prietena mea m-a oprit să-mi arate un dragon. Era acolo de multă vreme, îl ştia de pe vremea comunismului, când casa respectivă nu era părăsită, cum părea să fie acum. Înţeleg că putea ţine o făclie sau poate un bec în cioc şi unul în gheare, dar la ce folosea cercul?

6 septembrie – Unde se duc raţele astea iarna?

Le ştiu de primăvara, când apar pufoase alături de mamele lor, şi învaţă să înoate în Lacul Herăstrău. Mai întâi înghesuite lângă raţa care le-a făcut, apoi tot mai curajoase. Acum deja sunt mari, unele au început să iasă din lac şi să se plimbe pe alei. Probabil pe cele de aici, din ţarc, le-au adus angajaţii parcului, după ce le-au tăiat vârfurile aripilor, ca să nu mai zboare de capul lor peste tot. Cumva arată de parcă şi la ele a început şcoala.

7 septembrie – Uneori pun lucruri pe cer

Toată postarea asta interminabilă a început după ce am văzut berze pe cer şi m-am mirat ca ceilalţi oameni nu se uitau după ele. Şi după ce m-am întrebat câte lucruri trec prin jurul meu, pe cer, pe pământ, pe sub nasul meu efectiv, şi eu nu le văd pentru că nu sunt atentă. Aşa că mi-am propus ca, timp ce 30 de zile, să trec aici câte ceva neaşteptat ce am văzut în jurul meu. Zmeul din imaginea de mai jos nu se încadrează pentru că pe el l-am văzut acum mai bine de o lună într-un magazin din Oldenburg, unde erau zeci de zmee profesioniste, iar el era cel mai mic. Şi il avea pe el pe Krtek, Cârtiţa din desenele animate ceheşti ale copilăriei mele. Dar azi l-am ridicat pe cer şi l-am plimbat pe mal vreo doi kilometri, ca să se bucure şi alţii de ceva neaşteptat pe cer. De data asta cei care l-au văzut au zâmbit. Uneori e nevoie să pun eu lucruri pe cer, dacă vreau să mă bucur de ele, alături de ceilalţi. Plus că: cine a mai văzut o cârtiţă zburătoare!

8 septembrie – Wilson!

9 septembrie – Iar despre căţei şi animalele lor de companie

Azi am observat altceva la căţeii şi prietenii lor care se plimbau prin parc. Nu doar că seamănă, ci se şi îmbracă (uneori chiar se coafează) la fel. Acum nu zic că oamenii se îmbracă special ca să se asorteze cu câinii lor, deşi nu văd ce e exagerat aici, doar că azi s-au adunat mai multe exemple.

Am stat în parc doar o oră, sunt sigură că defilarea a continuat.

10 septembrie – Un stârc. Sau poate o egretă.

Azi la debarcader un stârc se plimba tacticos în aşteptarea vaporaşului care să-l treacă lacul. Era devreme, debarcaderul era pustiu, aşa că stârcul se vedea frumos decupat pe apa lacului. Cred că era stârc. Aplicaţia de la telefon care identifică plante şi, de ceva vreme, şi animale, mi-a dat un răspuns ambiguu. Stârc. Sau poate egretă. Bitterns l-am găsit descris ca un stârc mai mic. Probabil în următorul an o să îmi iau binoclu şi, două săptămâni, o să mă cred birdwatcher.

11 septembrie – Un fluture banal

Am stat putin afară azi şi nu aş vrea să încerc să găsesc lucruri neaşteptate în casă. Prefer ca în casa mea să se afle doar lucruri pe care eu le-am pus acolo şi care mă surprind doar prin amintirile pe care mi le provoacă. În puţinul timp petrecut afară am văzut un fluture de varză. Sunt sigură că are şi un nume mai frumos, dar în mintea mea rămâne fluturele de varză, cel mai banal şi mai neglijat, elementul de bază şi primul pus în orice insectar (pe vremea când prinsul şi omorâtul insectelor făcea parte dintre obligaţiile şcolare, alături de colectatul hârtiei şi adunatul castanelor). Doar că, aşa banal, nu l-am mai văzut în ultimii ani prea des. Poate e prea mic şi nu-l văd dacă nu sunt atentă, poate stau prea puţin vara pe afară, poate pur şi simplu l-am observat azi pentru că aveam nevoie să observ ceva în mod deliberat. Doamnelor şi domnilor, vă ofer fluturele de varză într-o grădină obişnuită!

12 septembrie – Despre prejudecăţi

Nu doar despre prejudecăţi, ci şi despre antropomorfizare. Adică mai întâi dăm animalelor trăsături umane, mai apoi le şi încadrăm în prejudecăţile noastre despre oameni. De ce am făcut fotografia asta convinsă fiind că un porumbel preponderent gri urmărea o porumbiţă preponderent albă? Nu am identificat nici un fel de trăsături care să mă facă să cred că unul era femelă şi celălalt mascul. Nu era unul mai mare, sau mai infoiat, sau mai colorat. Doar că cea albă, care era urmărită, era femelă în capul meu.

13 septembrie – Ce facem pentru ceilalţi

Există un test de personalitate, dubios, ca majoritatea testelor de genul ăsta, care pretinde ca îţi poate spune dacă eşti egocentric sau altruist după o singură întrebare. De fapt provocare. Trebuie să îţi scrii un G imaginar pe frunte cu degetul de la mana dominantă. Ce contează este dacă G-ul este desenat în felul în care poate fi citit de tine sau ce ceilalţi. Şi dacă l-ai desenat pentru ceilalţi, eşti generos, iar dacă l-ai desenat pentru tine, eşti egoist. Cumva asta mi se pare mult mai adevarat când vine vorba despre ferestre: cum le aranjezi, ca să se vadă frumos din casă, sau din afara casei. Majoritatea suntem interesaţi doar de cum se vede fereastra din casa noastră, nu cum o văd vecinii. Când însă găsesc o fereastră aranjată pentru trecători am impresia că e un fel de cadou al proprietarului pentru noi, ceilalţi. Şi mă face să zâmbesc, ceea ce ar trebui oricum să fac mai des.

14 septembrie – Ce ţi-e şi cu numele astea!

Am găsit în parc un trandafir despre care sunt sigură că e un „tea rose”, adică un trandafir dintr-un soi venit din China acum vreo 200 de ani şi promovat ca atare pentru că, teoretic, florile lui miroseau un pic aşa cum miroase ceaiul chinezesc. Sau pentru că florile aveau petale arcuite la capăt ca frunzele uscate de ceai. Sau pentru că are o culoare ca a ceaiului. N-am ştiut niciodată cu siguranţă de unde îi vine numele, dar mi-a plăcut culoarea. Împreună cu tatăl meu, cu care am format un partid al iubitorilor de flori galbene, am pus trandafirii galbeni-roz din soiul tea rose pe primul loc în topul preferinţelor noastre. Probabil de aceea m-am oprit la trandafir să îi fac o poză. După care m-am dus online să văd dacă, într-adevăr, tea rose e o nuanţă de galben. Nu e.

15 septembrie – Ziua în care cad copaci

Azi tura în jurul lacului a fost întreruptă de un eveniment violent. A fost tăiat un copac. Părea zdravăn copacul tăiat, trunchiul lui era întreg, coroana lui era verde. Dar atunci când a căzut, zgomotul făcut de ultimele fibre care s-au rupt suna cumva, aşa, găunos. Nu am auzit mulţi copaci căzând până acum, ca să îmi dau seama dacă impresia mea are vreo legătura cu realitatea, ca să mă lămuresc dacă era de bine sau nu faptul că au tăiat copacul cu pricina. Aş vrea să cred că e de bine, că era strâmb şi bolnav, că era un risc pentru cei, ca mine, care se plimbau pe lângă el, că există un motiv pentru care a fost retezat. Aş vrea să nu mai văd aşa ceva, oricat ar fi de util sau necesar. Aş vrea să fi observat altceva azi.

16 septembrie – Cineva o iubeşte pe Andreea

Şi nu de ieri, de azi. Pe asfaltul aleii, mesajul „TE IUBESC ANDREEA” rezista de mai bine de doi ani, neclintit în faţa intemperiilor, neafectat de ploi şi zăpezi, nederanjat de soare şi arşiţă. De fapt era afectat, ca orice iubire: trecerea timpului îl făcea să pălească tot mai tare, până când, acum câteva zile, cineva l-a trasat din nou. Oare acelaşi autor? Oare aceeaşi Andree?

17 septembrie – Pe drum cu un telefon şmecher

În ziua asta am văzut multe, dar în general în aeroporturi şi pe ecrane, pentru că mi-am petrecut multe ore pe drum. Dar cel mai frumos a fost când ne pregăteam să aterizăm şi telefonul a făcut poze chiar mai frumoase decât realitatea.

18 septembrie – Un avocado pentru azi

La piaţă, orice mamie* te întreabă dacă vrei să cumperi avocado-ul ca să-l mănânci azi sau mâine. Dacă e pentru azi, e cinci euro. În curtea prietenei mele creşte un copac de avocado (un avocat, cu alte cuvinte, nu?), înalt de vreo cinci metri, ieşit dintr-un sâmbure de avocado plantat acum 18 ani de mama ei. Un avocado copt cântăreşte vreo 750 de grame, din care sâmburele e mai puţin de 200 de grame. Şi arată aşa. Şi gustă şi mai bine!

*mamie=mamaie, adică localnică în vârstă care îţi vinde legume şi fructe la preţuri de două ori mai mari decât în magazin cu aerul că îţi face un mare discount

19 septembrie – Uite cine te priveşte!

E plină Martinica de crabi. Şi chiar dacă ştiu că antropomorfizarea lor e absurdă, nu pot să nu mă gândesc cum se miră ei de câte ori ne văd pe plajă pe noi, oamenii!

20 septembrie – Vizitatorii de la micul dejun

În fiecare dimineaţă, pe dalele grădiniţei din faţa casei, ne aştepta un soi de vrabie cu guşă roşie, care ne pândea şi, dacă nu îi aruncam o firmitură – două de pâine, ne certa pe limba ei. După care pe gard apărea şopârla. Care mi-a fost simpatică până în ziua când a ajuns în zona de bucătărie deschisă, s-a urcat pe coşul de gunoi şi nu s-a dat dusă de acolo. Dar asta e o altă poveste. Aici eram încă prietene.

21 septembrie – Azi a plouat

Aşa că cel mai tare mi-a plăcut, din tot ce am văzut, o asociere de şerveţele de masă.

22 septembrie – La cinema

Şi azi a plouat, ceea ce nu ne-a împiedicat să ne plimbăm şi să facem baie în apa Mării Caraibilor, care avea vreo 28 de grade. La plecare am văzut şi un cinematograf. Nu un film, doar cinematograful din sat.

23 septembrie – La vânătoare de licurici pe vulcan

Vulcanul Pele a erupt ultima oară acum 120 de ani. Deci e activ, doar că leneş. Şi destul de abrupt, şi, într-o insulă unde temperatura nu scade sub 24 de grade, friguros, acoperit de ceaţă şi stropit de ploaie mai bine de 300 de zile pe an. Friguros, la o medie de 19 grade Celsius. Dar acum, în mijlocul sezonului ploios, l-am găsit partial descoperit. Şi pe o creastă am găsit şi licurici. Ziua. Aşa că ne-am întors la poalele lui noaptea, în căutare de licurici aprinşi. Doar că nu i-am găsit. Erau acolo, doar că nu-i mai vedeam pentru că nu luminau. Dar ne-am jucat cu telefonul, care face poze mai interesante decât ce vede ochiul liber. De exemplu turnul de antene GSM, pe care l-am prins în poză din întâmplare, pentru că pe întunericul ălă nu-i vedeam vârful. Ca şi pe licurici, pentru că nu lumina.

24 septembrie – Urmele călătorilor

Martinica e o insulă foarte curată, de la plajele unde am văzut o singură sticlă de plastic aruncată pe jos, până la cărările de munte, bine marcate şi perfect ferite de resturi lăsate de oameni. Dar nevoia omului de a lăsa o urmă a trecerii sale nu ocoleşte pe nimeni. Ştiti mesajele alea scrijelite cu briceagul pe scoarţa copacilor şi pe zidurile bisericilor vechi? Au şi aici aşa ceva, doar că scrise pe frunze de aloe. Şi nivelul literar e cam tot acolo. Doar că în câţiva ani se reciclează în mod natural.

25 septembrie – Şi gata!