Mă simt copleșită, dar nu sunt singura

De mai mulți ani reușesc să mă țin de regula auto-impusă de a posta un text aici, pe blog, o dată pe lună. Au fost, e drept, luni în care am ratat să fac asta, dar nu mai mult de una o dată, însă de data asta am sărit peste cal. N-am mai postat din mai și nici măcar nu mi-am amintit că ar fi trebuit să postez ceva până de curând, la trei luni de la ultima postare.

Poate e și ceva degradare cognitivă, dar cred că e mai mult vorba despre faptul că mă simt copleșită. Mă simt copleșită de continuarea pandemiei, în forme diverse și imprevizibile. De revenirea la o viață socială aproape la fel de activă ca înainte. De nevoia de a păstra obiceiuri bune din vremea pandemiei și de a regăsi obiceiuri bune de dinainte. De dorința de a explora locuri noi și a cunoaște oameni noi, dar și de dorința de a fi alături de cei apropiați care, și ei, sunt copleșiți. De ambițiile personale, uneori prea mari, alte ori prea vagi. De obstacolele naturale care mă împiedică să le ating, cum ar fi faptul că ziua are doar 24 de ore, faptul că mintea mea poate ține în ea doar un număr de idei (tot mai restrâns, pe măsură ce trece timpul), faptul că sunt lucruri pe care trebuie să le fac înainte de cele pe care vreau să le fac, faptul că unele întrebări nu au răspuns iar altele au răspunsuri care nu-mi plac. De emoțiile mele și emoțiile prietenilor. De bunătatea unora și de meschinăria altora. De bunătatea și meschinăria mea în momente diferite. De nevoia de a mă schimba și nevoia de a rămâne aceeași.

Știu, am citit, am înțeles, spun și eu celor dragi, că e normal, că toți suntem copleșiți, că tuturor ne e greu. Dar când efectele acestui „îmi e greu” și „sunt copleșită” îmi apar cu claritate în fața ochilor, nu pot să nu mă învinovățesc. Nu pot să nu simt că sunt leneșă, că îi dezamăgesc pe cei care cred în mine, că nu mă ridic la înălțimea așteptărilor, că nu-mi fac datoria față de cei din jur și față de mine însămi.  

De ce scriu toate aceste lucruri? Pentru că, în discuțiile cu cei din jur am constatat că zilele astea toți avem emoții din această gamă și, în plus, ni se pare că suntem, fiecare, singurii care se confruntă cu asta. Adică nu doar că sunt un impostor, care nu merită încrederea celor din jur; nimeni nu a mai trecut prin asta vreodată! Am spus că, poate, dacă îmi pun pe hârtie (sau pe ecranul computerului) toate lucrurile care mă frământă, dacă îmi expun slăbiciunile, senzația de inadecvare și imposibilitatea de a o depăși doar printr-un efort de voință, o să reușesc macar unul din două lucruri:

  • Să contribui la normalizarea situației și pentru alții, adică să le arăt și altora, fie ei doi sau două sute la număr, că nu sunt singuri.
  • Să contribui la normalizarea situației pentru mine însămi, adică să reușesc să și cred, nu doar să spun, că lucrurile pe care le simt sunt normale și doar acceptându-le pot să trec mai departe.

Cu alte cuvinte m-am folosit de această postare ca sa fac un exercițiu de scriere, să țin o pagină de jurnal terapeutic, care să mă ajute să marchez acest moment în timp, să îl recunosc, să îl numesc, să îl accept și, abia apoi, să văd cum îl pot depăși.

James Pennebaker e un psiholog american care îmi place nespus, nu doar pentru că a scris o carte minunată care se numește „The Secret Life of Pronouns” – „Viața secretă a pronumelor”, ci și pentru că, atunci când i-am cerut acordul să folosesc un test inventat de el într-un curs al meu, a răspuns imediat, uman și amuzant (spre deosebire de unii profesori universitari români cu impact și notorietate neglijabile în comparație cu Pennebaker, care, solicitați să participe într-o cercetare, au spus că nu au timp să stea de vorbă cu studenții). El a făcut, acum mulți ani, un studiu pe efectul scrierii terapeutice asupra scăderii simptomelor de sindrom de stres post-traumatic. Pe scurt, concluzia lui a fost că participanții la studiu care au beneficiat cel mai mult de pe urma exercițiilor de scriere au fost cei care au folosit cel mai mult cuvinte legate de ideea de cauzalitate: conjuncții de tipul: deoarece, fiindcă, întrucât; adverbe de tipul: așadar, totuși, de aceea; substantive precum: cauză, motiv etc. Cu alte cuvinte gânditul obsesiv, precum câinele care se învârte în jurul cozii, la subiectele care ne preocupă, nu ajută, poate avea chiar efecte negative. Doar gânditul cu sens, de la cauză la efect, și de la situație la rezolvarea ei poate ajuta. Așa că am încercat să văd dacă nu cumva scriind despre cauzele, evidente dealtfel, ale sentimentului de inadecvare pe care îl resimt, nu voi reuși să găsesc o cale de depășire a lui. Care e, dacă funcționează, chiar scrisul despre sentimentul de inadecvare, cauzele lui și dorința mea de a-l depăși.

Acum nu vreau să spun că asta e, în sine, o soluție. Pentru că, cel mai probabil, nu e sau nu e una suficientă. Am făcut și altele ca să mă simt mai bine, ca să depășesc momentul ăsta de stagnare și nemulțumire. Am stat de vorbă cu un coach săptămânile trecute și, cu ajutorul lui, am ajuns la concluzia că mă simt blocată și pentru că mi-am asumat obiective prea mari și nu am un grup de sprijin (nu doar prieteni și apropiați, ci parteneri din aceeași profesie, cu care să port discuții academice sistematice și intelectuale provocatoare). M-am vazut cu prieteni, pentru că știu că, și atunci când simți că nu ai energie să dai altora, întâlnirile cu oameni apropiați și dragi te ajută să îți fie mai bine. Am făcut mișcare, multă mișcare, pentru că știu că și asta ajută. Mi-am făcut cadouri (lucruri mici, cum ar fi o prăjitură care știu că îmi place, sau o carte, și, de fapt, și o pereche de pantofi). Am făcut cadouri altora. Am făcut lucruri, brățări, coliere, tricouri franjurate. Am scris postarea asta. Cu siguranță că, până la urmă, o să mă apuc și de lucrurile grele, de cercetare, de proiecte mari, de lucruri administrative, dar și mers la dentist. Postarea asta o să rămână aici ca să-mi amintească de acest moment și când o să-mi fie mai bine, ca să mă bucur de lucrurile bune cu atât mai tare, și când o să-mi fie mai rău, ca să știu că blocajele trec și că, dacă ai răbdare, atenție și intenție (😊), poți învăța ceva din ele.

P.S. Nu întâmplător acest text e plin de clișee. M-am gândit că singura mea șansă la notorietate e să scriu un text care să poată fi folosit ca exercițiu de identificare a expresiilor uzuale din limba română, care să fie inclus în vreun manual de liceu 😊 Nu pot spune că l-am scris doar cu scopul ăsta în minte, dar pot spune că l-am scris fiind conștientă de această abundență de locuri comune și banalități, exprimate în vorbe care ne stau pe limbă gata să sară în frază la cel mai mic semn.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s