Acum mulți ani, în cursul unui antrenament, un coleg (mai puternic, mai tehnic, mai bărbat) mi-a zis, evident în glumă, în timp ce eu îmi luam avânt să încerc ceva ce nu-mi prea ieșea: „Mai bine mă lași pe mine în locul tău, că oricum te antrenezi degeaba!”. M-am supărat, am ieșit din sală, n-am plâns, dar nici mult n-a lipsit. În pauza antrenamentului, a venit la mine și m-a luat după umeri și a zis: „Hai, mă, la vârsta ta nu știi de glumă?”
Fac de mulți ani Krav Maga, o artă marțială de auto-apărare la care bărbații și femeile se antrenează cot la cot, pentru că e vorba de supraviețuire. Aici nu există competiții, fiecare se antrenează să fie cât de bun poate fi, așa încât dacă e atacat de o haita de câini sau o haită de oameni, dacă alunecă pe gheață sau e luat pe sus, să aibă o șansă mai mare să supraviețuiască, să rămână în viață, întreg sau, chiar, să plece pe propriile picioare. E vorba de tehnici, dar și de control, de înlocuirea unor reflexe inutile cu unele utile, de rezistență fizică și psihică. E vorba și de un sentiment de echipă, de familiaritate cu cei cu care împarți tatami-ul, de bucuria reușitelor comune.
Am intrat în această familie cu o mulțime de complexe, printre care și cel că nu sunt suficient de bună, de bine pregătită fizic pentru a fi în aceeași sală, pe același tatami, cu colegii și colegele mele. Eram cea mai… matură, nu aveam nici un fel de experiență în materie de arte marțiale, eram într-o formă fizică modestă. Dar am perseverat, am mers la antrenamente chiar și când nu mă simțeam pregătită psihic, m-am antrenat chiar și atunci când n-a vrut nimeni să se antreneze cu mine, pentru că fiecare voia să se antreneze cu cineva mai bun decât el/ea, ca să învețe și să se testeze. La centura galbenă eram cea mai slaba dintre cei cu aceeași centură, la centura portocalie, la fel. Și așa am ajuns în cantonamentul în care m-am lovit de colegul care a avut onestitatea de a-mi spune pe față părerea lui: prezența mea pe tatami era, pentru el, o piedică. Obligația de a aștepta ca eu să fac un exercițiu înainte de a-i veni lui rândul era o pierdere de timp. Nu era ceva ce eu să nu fi gândit de nenumărate ori până atunci, dar m-a durut într-un fel care a fost imposibil de disimulat. Credeam că, deși eu știam că nu am ce căuta acolo, ceilalți mă priveau cu îngăduință, poate chiar simpatie, pentru că perseveram. Pentru că aveam aceleași idealuri ca și ei. Credeam că sala de antrenament e un spațiu sigur și îngăduitor pentru cei care se află acolo cu aceleași idealuri.
Ce a urmat însă e o poveste care e mai puțin despre colegul dornic să fie mai bun, mai repede, și mai mult despre mine. Pentru că după încercarea lui nereușită de a-și cere scuze (pentru că asta era, chiar dacă felul în care și-a cerut scuze e, în multe feluri, un exemplu despre ce să nu faci atunci când ai greșit – – dar despre asta altă dată), eu m-am supărat și mai tare și, pentru că nu știu să-mi manifest altfel supărarea, l-am ignorat, am refuzat orice interacție, nu i-am mai dat nici o atenție. În termenii de azi, l-am cancelat din viața mea. Cum eram cu tot grupul departe de casă, au urmat câteva zile în care supărarea mea a otrăvit toată dinamica, oamenii au luat partea unuia sau a altuia, sau au preferat să nu se bage, și ceea ce putea fi o excursie plăcută, a căpătat note tensionate și discordante. A durat mai bine de un an ca el să vină și să spună cu toate cuvintele că regretă și eu să spun cu toate cuvintele că sunt OK.
În lunga tradiție a poveștilor despre eroi care își depășesc condiția și reușesc în pofida oricăror obstacole, a lui David și Goliath, eu am continuat să fac arte marțiale, am început să predau, asta m-a ajutat să fiu mai bună, nu mai sunt cea mai slabă dintre cei de la nivelul meu, iar elevii mei sunt, unii dintre ei, mai buni decât mine. Colegul meu a renunțat, la un moment dat. Până la urmă cine era degeaba pe tatami?
Ei bine, nu asta e morala poveștii mele. Omul a spus ceva ce, poate, nu era tocmai generos sau nobil, dar era sincer. Și-a cerut scuze într-un mod dezastruos (pentru mine scuza lui s-a tradus în: „după ce că ești varză, mai ești si bătrână!”). Iar eu n-am putut trece peste frustrările mele și peste nesiguranțele mele, ca să iau vorbele lui ca pe ceva ce nu ar fi trebuit să mă afecteze. Da, inabilitatea mea îi răpea 5 minute din viață, dar supărarea mea, și, mai apoi, a lui, n-a răpit bucuria multor ore din excursia respectivă și din antrenamentele care au urmat. Pentru mine episodul e un exemplu conflict pornit de nicăieri și dus în extreme, în condițiile în care ar fi putut fi dezamorsat aproape oricând.
Sala de antrenament, tatami-ul, ca și sala de clasă, sala de curs, sala de ședinte, dar și masa din sufragerie unde mănâncă, de sărbători, familia reunită, sunt spații „safe”, sigure, în care oamenii ar trebui să se simtă bine. Asta nu înseamnă „liberi să spună ce le trece prin cap”, pentru că, de multe ori, prin cap ne trec multe prostii, uneori răutăți, rar chiar lucruri de care ne rușinăm ulterior; ci siguri că vor fi acceptați așa cum sunt, bucuroși să se află împreună cu oameni cu care au ceva în comun: dorința de a învăța, nevoia de a rezolva o problemă sau, pur și simplu, moștenirea genetică și amintirile din copilărie. Asta nu înseamnă că, de dragul spațiului „safe” o să adopt fără rezerve admirația față de trecut a unui unchi cu nostalgii comuniste, sau o să împărtășesc fascinația pentru microprocesoare a colegului de la IT, ci doar că, pentru perioade scurte de timp, îi voi asculta pe toți cu deschidere și căldură, că le voi acorda spațiul și atenția de care, la un moment dat, voi avea și eu nevoie, așa încât asemenea întâlniri, fie că sunt cantonamente, teambuilding-uri sau mese de sărbători cu familia, să devină amintiri plăcute.
Nu știu cum putem face asta, în contextul în care mulți dintre participanții la asemenea întâlniri au priorități egoiste, care nu țin cont de binele celorlanți. Poate e rolul patriarhului familiei, sau al CEO-ului companiei, sau al instructorului, sau al profesorului, să facă să fie echitabile și clare regulile interacțiunilor în asemenea spații „safe”. Poate e rolul fiecăruia dintre noi să ceară și să dea o „altă versiune”, atunci când ce ni se oferă nu ne ajută. Poate și eu aș fi putut spune, când am auzit
- Hai, mă, la vârsta ta nu știi de glumă?
- Ești sigur că asta vrei să spui? Nu vrei să mai încerci o dată, poate găsești alte cuvinte pentru ceea ce vrei să spui. Poate chiar îți pare rău și vrei să-mi spui asta.
Poate o să țin minte să încerc asta data viitoare când voi simți nevoia să plec de undeva trântind ușa.
Ada Roseti 