Acum exact un an eram în vacanță, pe o insulă tropicală, departe de casă, bucurându-mă de experiențe noi, de oameni noi, de Carnaval și de o lipsă de stres pe care n-o înțelegeam pe deplin la ora aceea. Nostalgia dupa acea vacanță se simte ca o durere fizică și îmi dau seama că amintirile de atunci sunt nu doar imagini dintr-un album, ci repere dintr-o altă viață. cu cât sunt îmbibate de emoții pozitive de toate felurile.
Am ajuns în Martinica pentru că știam pe cineva acolo. Nu în felul în care ne duceam la prieteni (deși s-a dovedit că asta am făcut). Și nici pentru că ne doream să dormim pe canapeaua cuiva ca să nu dăm bani pe hotel. Ci pentru că toate experiențele de până acum ne-au arătat că e bine să mergem în locuri unde să știm pe cineva care să ne îndrume unde să stăm și unde să mâncăm, cineva care să ne ajute să ne simțim, măcar pentru câteva zile, mai aproape de localnici. Am fost la Mihaela la Budapesta și am văzut orașul într-un cu totul alt fel decât o făcusem până atunci, ca turiști. Am fost în St. Kitts, cât era și vărul meu acolo, și am văzut locurile măcar din perspectiva expaților de care era atât de multă nevoie pe insulă, nu din cea a turiștilor care nu deosebesc bine o insulă din Caraibe de alta. Am fost in Madison, Wisconsin, la prietenii noștri de o viață și am devenit, pentru câteva săptămâni, localnici. Și am ajuns, anul trecut, în Martinica, unde Romana și Marc ne-au fost gazde, prieteni și tovarăși de distracție într-un fel care ne-a scos din obiceiurile noastre mai curând sălbatice, și ne-au dat ocazia să ne bucurăm de o vacanță și de o sărbătoare, ultima pentru multă vreme, în mijlocul oamenilor.
Ne-am plimbat ca nebunii pe plaje de kilometri. Lângă căsuța unde am stat începea un drum pe plajă până în orășelul din apropiere, St. Luce, un drum căruia localnicii îi spuneau „la marche de la santé” – mașul de sănătate, cinci kilometri de drum pe nisip și prin apă, care se termina în piața de legume și fructe. În jurul ei se aflau câteva restaurante pe nisip și tot acolo duminica o găseam pe Mamy Nani, o negresă care aducea mâncare tradițională pentru care veneau oameni de la zeci de kilometri să-și cumpere îndeajuns cât să hrănească toată familia măcar o zi sau două. Mami Nani, pentru care m-aș întoarce înapoi în Martinica doar ca să o cunosc mai bine.
Există în Martinica o peninsulă, La Caravelle, care iese, absurd, înspre est, în Oceanul Atlantic și la capătul căreia se află un punct de reper: la nord de el este Atlanticul de Nord, la sud de el este Atlanticul de Sud. O excursie de trei ore, prin paduri de mangrove, pe versanți bătuți de vânt, pe plaje acoperite de alge, a fost cea mai solicitantă activitate pe care am făcut-o, dar a meritat, fie și numei pentru sutele de crabi mititei care ne-au tăiat calea, ascunși în cochilii de împrumut. N-am urcat pe Mont Pele pentru că am prins, în mijlocul sezonului uscat, o perioadă ploioasă și toată lumea ne-a avertizat că vom urca în ploaie și vom ajunge în nori și, murați de la atâta umezeală, nu vom vedea nimic de pe vârful vulcanului și nici poze frumoase ca să ne amintim de călătorie nu vom putea face. Și nu ne-am dus, deși acum regret. În general, în vacanțe ca și în viață, regreți mai curând lucrurile pe care nu le-ai făcut decât cele pe care le-ai făcut. Nu?
Am fost la Carnaval și ne-a plăcut, chiar dacă deja ne uitam la mulțimea de oameni adunați pe străzile din Fort de France cu un pic de teamă, pentru că ajunseseră la noi ecouri despre noul virus, ajuns deja în Europa. Era ultima zi de ședere în Martinica și n-am apucat să caut să aduc acasă, oricât ar fi costat, o pălărie de costum, o rochie de pânză Madras, o fărâmă de bucurie, de ritm și de lumină. Am văzut oameni acoperiți cu lut roșu care păreau statui, dar și oameni mânjiți cu melasă, care păreau tăvăliți prin noroi, dar miroseau a zahăr, oameni veniți cu copii și oameni dezinhibați complet sub măști de tot felul, de la o simplă ghirlandă adăugată la costumul obișnuit, până la costume care l-ar fi umplut de invidie pe Ludovic al 14-lea. Oameni care cântau, care dansau, care mărșăluiau și sărbătoreau. Romana și Marc ne-au dus în cluburi, au dat o petrecere la care le-am cunoscut prietenii, ne-au dus cu ei la întâlnirea săptămânală a românilor de pe insulă, au fost cu noi în locuri în care se simțeau ei bine și în care și noi ne-am simțit bine-veniți. A fost, cumva, vacanța perfectă. Suficient de familiară ca să ne simțim relaxați și destul de provocatoare, ca să ne simțim îmbogățiți de experiențele încercate. La plecare eram sigură că voi reveni peste un an, cel mult doi.
Și da, îmi dau seama că, dincolo de apa mării care se sparge la picioarele mele, de câldura parfumată a pădurilor tropicale, de gustul de avocado proaspăt cules și de mango copt până la marginea decăderii, de bucuria de a trăi muzica și ritmurile alături de miile de oameni adunați la Carnaval, mi-e foarte dor de mine, așa cum eram acum un an. Mi-e dor de viitorul deschis și relaxat. Mi-e dor de planurile pe care mi le făceam. Mi-e dor de viața simplă și luminoasă, așa cum îmi amintesc acum de ea. Știu că „înainte” nu era tot timpul bine și frumos, cum a fost în ultima vacanță dinainte de pandemie, dar știu că în vacanța aceea anume a fost. Și mai știu că și de acum înainte vor mai veni momente bune și frumoase, dar, cumva, inocența și speranța acelor zile nu se va întoarce pentru că și în viitorul acela bun și frumos, vom fi trecut prin această pandemie și asta ne va fi schimbat. Măcar să fie în bine, ca să pot lăsa în urmă nostalgia asta dureroasă și să mă uit la pozele din vacanță cu inima ușoară!
Ada Roseti 