Mai sunt câteva zile până la unul dintre evenimentele anuale care adună laolaltă aproape toate camionetele cu mâncare din România și abia aștept! Îmi place mâncarea de acolo, îmi place libertatea de a alege și, probabil, mai presus de toate îmi plac oamenii.
Țin minte că prima oară când am fost la New York, în vizită la rude, acum mai bine de 25 de ani, plecam dimineața să bat Manhattan-ul cu piciorul și aveam la mine un senvici, pentru că ideea de a cumpăra un hot dog de un dolar de pe stradă mi se părea aproape periculoasă. Nu era vorba de preț. Sau poate exact de preț era vorba: un dolar era prea puțin ca să am siguranța că ce primesc e cât de cât comestibil. Ani mai târziu, probabil sub influența unor seriale polițiste în care eroii mâncau, cu plăcere și cu un pic de jenă, hot dogi din anumite locuri de pe stradă, am gustat pentru prima oară un hot dog new-york-ez. Și nu era rău deloc!
Dar prima mea întâlnire cu „fenomenul street food” s-a petrecut acum vreo patru ani, tot în America, dar într-un oraș universitar. Acolo, pe o străduță din centrul orașului, la doi pași de campusul universitar, zilnic, la orele prânzului, se adunau vreo duzină de camionete vizibil decorate, care se desfăceau ca un fel de transformer și deveneau sursa mesei de prânz pentru o mulțime de oameni, de la turiști la studenți. Cumva orice costa cam 10 dolari (nici hot dogii din Manhattan nu mai costă un dolar de cateva zeci de ani!), fie că era vorba de un pahar de bubble tea sau o portie de bulgogi sau un hummus cu pita sau un arepa sau o porție de bao sau un burger sau o salată. În cinci minute totul era gata și, în funcție de preferințe, puteai să încerci mâncare de aproape oriunde din lume.
Am regăsit diferite variante ale străzii cu food truck-uri în alte orașe, iar de vreo doi ani a înflorit și la noi. Acum nu e weekend fără un festival care are și câteva food truck-uri și nu e tânăr care să nu vrea să-și deschidă unul!
Nu mă îndoiesc că, după explozia de anul trecut, lucrurile se vor echilibra cumva și, în câțiva ani, unele dintre brandurile de camionete cu mâncare se vor transforma în lanțuri de restaurante în care vânzarea pe stradă e doar o latură a activității, iar altele vor ieși de pe piață. Și foarte puțini vor rămâne atașați de modelul cu care au început, pregătind burgeri sau waffles într-un spațiu de trei metri pătrați, în weekend, într-o parcare privată, din mai până în octombrie.
Dar chiar și așa, îmi plac oamenii din food truck-uri și cei din jurul lor. Îmi plac hipsterii cu mustață, lumbersexualii cu bărbi, fetele frumoase și aranjate care arată ca și cum nu ar ști să fiarbă un ou, dar care stau în spatele galantarului și pregătesc sute de porții de mâncare la fiecare eveniment. Îmi place că își poartă valorile la vedere: sunt serioși, sunt buni, sunt concentrați și sunt 100% implicați în ceea ce fac. Unii au economisit niște bani muncind în străinătate și i-au investit pe toți în afacerea asta. Alții s-au împrumutat de la rude și prieteni sau au luat credite de la bancă. Alții și-au vândut casa sau mașina. Au investit tot în lansarea unui food truck cu branding făcut de prieteni, cu know-how luat de pe internet, cu reclamă făcută din om în om. Majoritatea se susțin unii pe alții, se recomandă unii pe alții clienților, își încearcă unii altora produsele și își oferă laude justificate.
Clienții lor sunt și ei amabili. Rareori auzi pe cineva agresiv sau nepoliticos la coadă la un food truck. Și dacă este, se face cumva un fel de gol în jurul lui (rareori e vorba de o femeie, știu ca e sexist ce spun, dar asta e situația!) care e mai eficient decât orice admonestare verbală. Am văzut la evenimente de street food oameni strângând după ei gunoaiele și nu doar cele făcute de ei. Am văzut oameni amabili cu copiii sau câinii rătăciți ai altora. Am văzut oameni zâmbind unii altora fără nici un motiv.
Știu că în interiorul acestor evenimente e un grup de oameni autoselectați (venituri peste medie, deschidere culturală, pasiune pentru mâncăruri). Știu că ce se întâmplă acolo nu e un semn al lucrurilor bune care vor veni. Și totuși nu pot să nu sper că poate exemplul pozitiv al unor tineri care încearcă să facă ceva pe cont propriu, cu seriozitate și ingeniozitate, cu generozitate și implicare, dar și cu acceptarea riscului inerent, și al efortului fizic necesar, o să aibă un efect pozitiv pe termen lung.
Cu bune și rele, aș vrea o țară ca un food truck festival.
*Am pornit cu o poveste și nu i-am găsit locul în articol, așa că o las aici. Unii dintre preferații mei se numesc „La Nu Știu Cine”, și fac cele mai bune clătite pe care le-am mâncat vreodată. I-am găsit la recomandarea cuiva de la alt food truck – cum spuneam, oamenii se ajută și se recomandă unii pe alții. Pentru că am pentru clătitele lor o slăbiciune aproape de obsesie, îi urmăresc peste tot pe unde merg așa că i-am văzut și astă iarnă, înainte de Crăciun, la un eveniment în parcul IOR, departe de locurile frecventate în mod normal de clienții și fanii lor. Era frig, era urât, ploua, și între cele 10 – 12 food truck-uri se plimbau vreo șase persoane, majoritatea locuitori ai cartierului care vedeau pentru prima oară burgeri gourmet de 25 de lei. În timp ce mă învârteam pe acolo, o doamnă în vârstă destul de modest îmbrăcată s-a oprit în față „La Nu Știu Cine” și a întrebat cât costă o clătită. „Nu-mi permit așa ceva din pensia mea!” a spus femeia când a aflat prețul. Băiatul cu care vorbea i-a spus „Vă oferim noi una!” și a continuat prin a o întreba ce preferă din oferta lor, i-a făcut-o frumos, cu toate ingredientele și decorațiunile, ca pentru cel mai fidel client, i-a oferit-o cu amabilitate și i-a urat „Sărbători fericite!”
Nu e un mare act de caritate, dar mi-a plăcut atât de tare naturalețea cu care a făcut-o și decența de a o trata ca pe un client real (sau măcar potențial), încât am simțit nevoia să o povestesc. Ca pe o dovadă că, într-adevăr, în food truck-uri se află o parte din oamenii care reprezintă speranța noastră la o viată normală, la un viitor decent, la un prezent acceptabil. Scuzați tonul moralizator, m-am oprit!