Îmi place să am dreptate, cu atât mai mult cu cât mă număr printre persoanele care se laudă că sunt mai curând inteligente decât fermecătoare. Cu alte cuvinte îmi place să mă dau mare și nu prea țin cont de sentimentele celor din jur. Dintr-un motiv greu de înțeles, până acum mi-a mers și o mulțime de oameni continuă să îmi răspundă la bună ziua, deși nu m-am purtat foarte frumos cu ele. Și, de câte ori s-a dovedit că ceva ce am spus era corect, le-am scos ochii cu asta.
Până la urmă și blogul acesta e o formă de a lua niște idei și, mai ales, niște păreri, a le pune ca într-un fel de insectar, înghețate în timp, pentru a le scoate la iveală, cine știe când, și a spune: „V-am spus eu!”
De când citesc în mod organizat lucruri despre științele educației am devenit un mare susținător al ideilor pedagogiei moderne, printre care și „învățarea activă”. Ce înseamnă „învățare activă”? E mai ușor de definit opusul ei, învățarea pasivă, cea pe care o cunoaștem cu toții și care constă în asistarea la un discurs al profesorului care împărtășește de la catedră lucruri noi, importante și, cu puțin noroc, interesante, pe care, crede el, elevul trebuie să le știe. În învățarea activă elevul descoperă, împreună cu colegii lui, ghidați de profesor, ceea ce ar trebui să știe la finalul lecției. De mai bine de o sută de ani experți în educație spun că așa se petrece învățarea autentică. De fapt, dacă e să ne uităm în istorie, de pe la Socrate încoace zic unii că e mai util să ajungi singur la o concluzie, decât să îți fie servită pe tavă de altcineva.
Dacă e să fiu sinceră, ideea nici nu mi se pare atât de revoluționară. Evident că un profesor care te poate ajuta să descoperi singur regula de trei simplă, teorema lui Pitagora sau legea lui Avogadro e un profesor mai bun decât cel care ți-o scrie pe tablă și te pune să o înveți pe dinafară. Dar, dincolo de dificultatea de a face acest lucru dincolo de primele lecții din orice domeniu (deși, cu un pic de imaginație și efort, până și sistemul periodic al elementelor poate fi recompus în clasă), întrebarea e: funcționează această metodă?
Adică, dacă e să ne uităm la examene sau teste internaționale, dacă e să ne uităm la parcursul școlar al copiilor și dacă e să ne uităm la viitorul lor, e mai bină să căutăm profesori și școli care încearcă măcar să facă lecții active? Sau e doar o modă, o fandoseală hipsterească, și de fapt tot tradiționala toceală e cel mai bun indicator al succesului viitor, la examene sau în viață.
Nu vă grăbiți, n=am rezultate științifice la asemenea întrebări ample și nici n-am păreri ferme pe care să le pot scoate mai apoi la iveală pentru a vă bate cu ele la cap în timp ce rostesc „V-am spus eu?”
Am însă un recent studiu care arată ceva și mai interesant, pentru mine cel puțin. Niște americani s-au apucat să facă un experiment, după toate regulile științei. Au luat studenți și i-au împărțit aleatoriu în mai patru grupe la care aceiași profesori au predat același subiect. La grupa 1 profesorul A a predat subiectul respectiv după toate regulile învățării active, la grupa 2 profesorul B a predat subiectul în mod activ. La grupa 3 profesorul A a predat subiectul în mod pasiv, iar la grupa 4 profesorul B a predat subiectul în mod pasiv. Asta ca să nu fie vorba de impactul modului de predare a profesorilor. Conținutul lecțiilor a fost făcut de profesorul C, ca să nu fie vorba de alegerea modului de predare, și, la final studenții au fost testați pentru a vedea cât de bine au învățat, au înțeles și pot aplica ce au învățat, de profesorul D, pentru a nu exista riscul unei contaminări a rezultatelor. La câteva săptămâni mai târziu, studenții au fost testați din nou, ca să evalueze cât de bine au reținut ce au învățat și au înțeles.
Evident toate cele de mai sus reprezintă doar o explicare schematică a desenului experimentului, care a fost făcut așa încât să dea răspunsuri cât mai clare la întrebarea: e învățarea activă mai eficientă decât învățarea pasivă?
Probabil vă așteptați ca, după atâta pregătire, să urmeze o surpriză. Dar ea nu e cea la care vă așteptați. Conform așteptărilor, studenții care au învățat în mod activ au înțeles mai bine, au reținut mai multe, mai mult timp și au putut folosi mai bine cele învățate în alte situații. Și diferența între rezultatele lor și rezultatele colegilor care au învățat pasiv a fost considerabilă.
Tot considerabilă a fost însă și diferența de percepție. Studenții care au învățat în mod pasiv, deci cei care au asistat la prelegeri de modă veche, cu profesorul care le spune lucrurile pe care ei trebuie să le rețină și să le înțeleagă, au fost de părere că au învățat mai mult și au fost mai laudativi la adresa profesorului lor decât cei care au învățat în mod activ.
Cu alte cuvinte învățarea activă e mai bună, deși nu pare.
Mă gândesc că există multe explicații, de la faptul că o oră de învățare activă e o oră dezordonată, care nu poate fi pregătită cu minuțiozitate, în care e zgomot și agitație, în care mintea nu merge pe un drum clar creionat de cineva înainte. E, cum ar spune unii specialiști, asemeni lumii în care trăim, VUCA (volatilă, incertă/uncertain, complexă și ambiguă). Iar oamenii detestă toate aceste lucruri și preferă, în locul lor, siguranța, permanența, simplitatea, chiar dacă vin cu dezavantaje evidente la pachet. Poate explicația e mai puțin nobilă, poate că studenții au preferat modul pasiv de învățare pentru că așa s=au obișnuit.
Acum ce caută un asemenea post aproape serios într=un blog mai curând plin de poze din vacanțe? El e aici pentru că mi se pare interesantă concluzia articolului – cum că e bine să anunți dinainte ce vrei să obții și cum vei ajunge acolo, pentru că altfel, nici măcar studenții care vor profita din plin de orele tale, nu îți vor da nota maximă pentru ele.
Și mi se mai pare deopotrivă interesant și important faptul că articolul asta spune ceva ce tot încerc să învăț, pentru mine dar si pe cei din jur: percepția personală nu e un bun instrument de măsură. Poate că masca chirurgicală pare o metodă mai bună de protecție împotriva virușilor, dar studiile au arătat că tot spălatul pe mâini e cel care contează.
Deslauriers, L., McCarty, L. S., Miller, K., Callaghan, K., & Kestin, G. (2019). Measuring actual learning versus feeling of learning in response to being actively engaged in the classroom. Proceedings of the National Academy of Sciences, 201821936. doi:10.1073/pnas.1821936116
Ada Roseti 