Lucruri care îmi plac și lucruri care nu îmi plac – partea 1

Am văzut acum foarte multi ani un film de scurt metraj care se numea exact asa, „Lucruri care îmi plac și lucruri care nu îmi plac”. De fapt se numea „Things I Like and Things I Don’t Like”, dar titlul original, în franceză, era „Foutaises” – adică „Prostioare” http://www.jpjeunet.com/court-metrages/foutaises/. Cei care au ajuns aici si s-au oprit să vadă scurt metrajul, au recunoscut cu siguranță mâna și o parte din ideile pe care Jean-Pierre Jeunet, le-a pus în „Amelie” – „Le fabuleux destin d’Amelie Poulain”. Și filmul de lung metraj, și scurt metrajul cu zece ani mai vechi, mi-au rămas în minte și în suflet și, în onoarea lor, deschid și eu aici o listă de lucruri care îmi plac.

Nu am pretenția că lista în sine e interesantă, dar compilatul ei îmi face bine, îmi aduce un zambet pe față, și cred că exercițiul e util, așa că vă incurajez să îl incercați. Partea a doua, cu lucruri care nu-mi plac, nu e planificată, dar s-ar putea să descopăr că e necesară și să apară și ea cândva. Plus ca abia am scris despre lucruri care ma enervează. E drept ca postarea anterioară a avut un efect catartic atât de bun, încât a trebuit să o recitesc ca să-mi amintesc ce anume mă enervează.

Deci: ce lucruri îmi plac?

Curcubeele. Cui nu-i plac curcubeele? De când m-am mutat la ultimul etaj al unui bloc înalt, cu multe case în față și cu ferestre la răsărit, am văzut o multime de curcubee. Mari, frumoase, întregi, duble și, chiar, partial triple. Și deși am deja o colecție impresionantă de curcubee surprinse în imagini, ma ridic întotdeauna de pe scaun ca să văd unul nou. Poate unde sunt și relativ rare, și, în mintea mea, ce e rar e valoros și, puțin, norocos. Poate unde vin, de cele mai multe ori după o furtună. Poate pentru că sunt colorate într-un orizont gri. Poate fără nici un motiv serios. Oricum, dacă vreți să le vânați, le găsiți întotdeauna în partea opusă a soarelui, pentru că așa funcționează știința care le face posibile.

Artificiile. Am avut norocul să văd spectacole de artificii, unele pe muzică, la care am stat și m-am uitat ca la un film de acțiune: cu gura deschisă, cu răsuflarea tăiată, cu atenția concetrată pe ele. E drept și eu am o problemă cu artificiile de Anul Nou, dar nu cu lumina pe care o fac, ci cu zgomotul dat de miile de artificii și pocnitori, care transformă noaptea într-un moment de teroare pentru animale, copii mici și adulți de toate felurile. Dar un spectacol de artificii, cu o „grand finale” mai luminoasă și mai mare decât tot ce a precedat-o, mi se pare o bucurie în sine.

Dacă tot suntem cu ochii pe sus, îmi place cerul plin de stele, așa cum se vede el în locurile ferite de poluare luminoasă. Îmi plac stelele și galaxiile, deși nu știu mai nimic despre astronomie. Am descărcat niste aplicații care imi permit să mă uit, prin telefon, pe cer și să știu cum se cheamă stelele și galaxiile, și să văd pe unde trece Stația Spațială Internațională și așa mai departe, și asta m-a mai ajutat. Dar, de fapt, îmi place să mă uit la cer și la stele, atunci când se văd bine și par mai aproape de noi.

Îmi place să mă uit la cerul cu nori, mai ales că am impresia că el are culori diferite și nori diferiți, în funcție de unde te afli.

Îmi plac peștii și plantele colorate pe care le vezi când faci snorkeling într-un atol de corali. Dacă ați văzut „În căutarea lui Nemo” și vă amintiți cum mergea școala de pești să se uite la „the drop”, locul unde se termina atolul și începea abisul, știți despre ce vorbesc. E zona aceea în care într-o parte există corali colorați, pești multicolori, un fel de grădină fascinantă la cațiva metri sub apă, și în partea cealaltă e abisul, gri, prin care se plimbă bancuri de pești gri și, din când în când, rechini. E frumos și impresionant și absolut cutremurător când, doi-trei ani mai tărziu vezi cum grădina multicoloră s-a decolorat și animalele marine au dispărut din cauza încălzirii globale. Parcă acolo se vede mai tare și mai bine decât în pădurile pe care le avem mai aproape și pe care le privim cu mai puțină atenție.

Dar revenim la lucrurile care îmi plac: îmi plac nimicurile pe care le-am adus de prin vacanțe. Nu am un loc pentru ele, sunt răspândite peste tot prin casă, dar nu mă despart de ele pentru că poartă în ele un pic din bucuria descoperirii lor și din starea bună pe care mi-o dă orice vacanță.

Pe lângă nimicuri de toate felurile: o bucată de coajă uscată de nucă de cocos adusă de mare pe o plajă, la un greiere făcut din frunze de bananier, o bucată de sare de mină, mai am un număr suspect de mare de animale pufoase care mă fac fericită. Nu am perne decorative acasă, dar toate canapelele și paturile au pe ele urși și tigri și iepuri și un Totoro și un Patrick (din Spongebob Pantaloni Pătrați), care folosesc pentru proptitul capului sau al cotului, pentru o mai bună așezare relaxantă în locul ales. E drept că unii dintre ei funcționează și pe post de beneficiar al unei îmbrățișări, dar cred că asta e din cauză că n-am animale de companie, iar copiii sunt prea mari pentru a răspunde la asemenea gesturi. Deși nu par genul, animalele mele pufoase mă fac fericită. Ale mele, alese de mine, fiecare cu povestea lui.

Cred că sunt obligată să adaug pe listă pantofii și orice formă de încălțăminte. Nu spun asta pentru că sunt conștientă că îmi plac pantofii, ci pentru că realitatea mă obligă să mărturisesc asta. Dacă e să mă iau după numărul nepermis de mare de pantofi pe care îi am, cu siguranță trebuie să îmi placă foarte tare. Am dat un număr foarte mare de pantofi, dar totuși am rămas cu foarte mulți. E drept că acum mulți ani aveam perseverența să port o pereche care îmi plăcea, dar mă bătea, până o înmuiam și o făceam comodă. Acum nu mai am răbdare, așa că o pereche care mă deranjează dispare repede. Cu excepția celor care îmi plac foarte mult și pe care îi păstrez în speranța că poate, într-o zi, o să-i port și o să mă obișnuiesc cu ei.

Îmi place brânza. Mă rog, corect ar fi să spun „îmi place mâncarea”. Eu cred că pe lumea asta sunt două tipuri de oameni: cei care mănâncă pentru a putea supraviețui și cei care supraviețuiesc pentru a putea mânca. Eu cu siguranță fac parte din a doua categorie. Și brânza e pe un loc foarte înalt. M-am întrebat dacă ar trebui să renunț pe viață la ciocolată sau la brânză, ce aș alege. Și am ales brânza. M-am întrebat dacă ar trebui să aleg între brânză și carne, și am ales brânza. Între brânză și pâine cu unt și sare: brânza. Doar când m-am intrebat ce aș alege între brănză și mere, am avut o ezitare. Dar, ca să fie clar, nu orice brânză (și nu orice mere). Telemeaua de oaie bună e pe primul loc. Câteva tipuri de brânză de capră. Rareori brânză din lapte de vacă.

Ce-mi mai place? Îmi place să aflu lucruri noi și mai ales să înțeleg mai bine lucruri pe care le știam. Să fac ordine și armonie în mintea mea, cu ajutorul unui „insight” pe care mi-l oferă o explicație sau o demonstrație. Îmi place să îmi exersez capacitatea de analiză și sinteză, să pun lucrurile noi în legătură cu alte lucruri, mai vechi în mintea mea, și să deduc concluzii noi. Unii ar putea spune că sunt curioasă într-un mod obositor, alții ar putea vedea în asta o formă de superficialitate, pentru că nu caut demonstrația teoretică detaliată, ci doar înțelegerea de bază a fenomenului. Nu sunt sigură că nu au dreptate, dar răspunsurile la curiozitățile mele se numără printre lucrurile care mă fac fericită.

Cel mai tare însă îmi place când se dovedește că am avut dreptate. Asta e un subiect separat, probabil mai bine discutat într-o ședintă de terapie. Dar, dacă cineva vrea să mă facă fericită instantaneu, e suficientă să îmi spună: „Ai avut dreptate!”

Acum, că am încheiat postarea asta, nu sunt sigură că nu o să mă bântuie tot felul de lucruri care îmi plac și pe care am uitat să le menționez aici. Dacă o să mă țină trează noaptea, poate le fac lor un loc în partea a 2-a și păstrez partea a 3-a pentru lucrurile care nu-mi plac. Admitând că voi simți nevoia să le acord lor un loc aici vreodată.