Vrând-nevrând, am ajuns să citesc articole științifice pe teme legate de psihologie în mod constant, aproape sistematic, aș spune, dacă, în zona profesionala, „sistematic” n-ar fi un cuvânt cu un sens ceva mai restrictiv decât vreau eu să-i acord aici. Dar să nu divagăm: mă interesează cum se pot schimba atitutdini prin educație. Anumite atitudini, prin anumite activități din zona educației. Cumva asta e esenta cercetării pe care o fac ca să ajung și eu doctor înainte de pensie 😊.
Am și eu un truc de împărtășit, am un „secret de vândut”, am descoperit ceva care vă poate schimba viața, dacă îmi dați doar patru minute din timpul vostru! Ieftin, nu? E vorba de procrastinare, amânarea unor activități necesare, dar neplăcute, și cum poate fi ea depășită. Ca sa aflați secretul trebuie doar să citiți mai departe.
În contextul ăsta m-am trezit că, deși citesc lucruri serioase, bazate pe teorii științifice solide și confirmate prin experimente bine făcute, atunci când am avut nevoie de ajutor să îmi schimb niște obiceiuri, cel mai tare m-a ajutat o poveste. Probabil ați auzit=o deja. Jerry Seinfeld, când l-a întrebat un tânăr aspirant la celebritate pe bază de umor, a povestit cum și-a format el un obicei: acela de a scrie o glumă pe zi. Și în fiecare zi în care face asta, pune un X mare în calendarul de pe perete. Și cum, cu cât e mai lung lanțul de X-uri, cu atât mai greu îi e să-l rupă, chiulind, chiar și pentru o zi, de la obligația pe care și-a asumat-o. „Don’t break the chain” e sfatul lui și cumva a avut mai mult succes la oameni decât cărți motivaționale și seminarii plătite cu bani grei.
Există ceva literatură de specialitate care confirmă faptul că ideea asta a lanțului neîntrerupt de acțiuni care te duc mai aproape de un obiectiv dorit se bazează pe concepte corecte, există și niște sintagme vehiculate în zona popularizării științelor comportamentale (micro-obiceiuri, reducerea fricțiunii cu mediul, motivație intrinsecă), s-au scris și cărți pe tema asta. Chiar dacă am scris la un moment dat că dependența de cărți de „self-help” nu e bună, nu înseamnă că nu știu de ele și că nu am citit și eu câteva (cum le-aș fi putut critica, dacă nu știam despre ce e vorba în ele!).
Dar nici știința articolelor științifice, nici pseudo-știința cărților motivaționale nu m-au ajutat când m-am confruntat cu nevoia de a scrie lucruri la care nu eram sigura că mă pricep (referate și rapoarte și articole, parte din lucrarea mea de doctorat la care, la această dată, încă lucrez de zor, cu mai puțin de 25% din drum parcurs). M-a ajutat povestea cu Seinfeld, pe care o știam de cel puțin 15 ani, de pe vremea când Seinfeld era celebru și influent, nu doar interesant și foarte bogat.
Mi-am propus să scriu, la referate, rapoarte sau chiar lucrare, măcar o pagină pe zi. O pagină de scriere academică nu e de ici, de colo. Nu e nici o muncă de Sisif, dar presupune că ai ceva de zis, că ai niște referințe de citat, că te-ai gândit la ceva legat de subiectul tău și ai făcut efortul să structurezi și să pui ideea în cuvinte potrivite. Prima oară am făcut asta pe parcursul a aproape trei săptămâni, în vară, când am scris un referat. L-am scris câte o pagină sau mai mult de o pagină pe zi, apoi l-am rescris și, mai ales, reordonat, și când a fost gata m-am oprit. Acum o fac din nou, de data asta am deja vreo două săptămâni la activ și atât de multe lucruri de făcut încât e de presupus că n-o să mă opresc prea curând. Am făcut-o în felul în care uneori am scris noaptea, pentru că ziua m-am luat cu altele, uneori am făcut în mod deliberat altele, doar pentru că nu eram pregătită intelectual sau emoțional să scriu. Am făcut-o și în vacanță, dimineața devreme înainte să plec la plajă sau seara târziu, când toată lumea dormea, pentru că nu voiam să rup lanțul paginilor scrise. Unele lucruri scrise noaptea târziu n-au rezistat cititului la lumina zilei, dar s-au adunat acolo. Uneori am scris fix o pagină, alte ori am scris mult mai mult. Dincolo de satisfacția faptului că nu am rupt lanțul zilelor cu o pagină scrisă, că lanțul a devenit tot mai lung și m-a legat de obiceiul ăsta auto-impus tot mai tare, trucul ăsta a mai avut un rol: mi-a ținut subiectul lucrărilor, conceptele cu care lucrez, prezente și foarte active în minte. Le visez și uneori îmi plictisesc prietenii cu ele (sau cititorii pe care îi mai prind). Dar, pe de altă parte, nu trebuie să stau „să mă adun”, să îmi amintesc ce trebuia să scriu, pentru că e deja prezent în mintea mea.
Ce vreau să spun e că pe de o parte obiceiul ăsta e suficient de mic, cere suficient de puțin efort ca să mă pot ține de el, pe de altă parte rezolvă o problemă suficient de mare (doctoratul, d’oh!) ca să merite să fac chiar și efortul ăsta mic în mod constant.
Dar mai vreau să spun ceva. Folosesc de mai bine de un an un program de „numărat calorii”, ca să slăbesc și să îmi țin greutatea sub control. Funcționează după același model – e un efort mic, dar rezolvă o problemă mare, dacă mă țin de el. L-am recomandat mai multor prietene, care m-au întrebat cum am slăbit și nici una nu s-a ținut de el. Pentru că nu le-a plăcut, pentru că nu s-a potrivit cu stilul lor de viață, pentru că nu era ce își doreau. Și aveau dreptate.
Ideea e: soluțiile pentru problemele cu care ne confruntăm nu sunt universale. Ele trebuie să se potrivească fie cu viața pe care o ducem (nu poți alerga zilnic 5 kilometri afară, dacă 4 luni pe an orașul unde trăiești e îngropat în zăpadă și temperaturile se învârt în jurul a -20 de grade), cu preferințele personale (unii sunt mai ordonați și învață să cânte la pian cu scheme numerice, alții sunt mai artistici și preferă să cânte după ureche), de valorile importante pentru noi (unii fac sport ca să slăbească și să arate bine, alții ca să fie sănătoși și să poată alerga cu nepoții până la 90 de ani). Pentru mine metoda lui Seinfeld cu „lanțul obligațiilor” a fost salvatoare. Pentru alții probabil nu face doi bani. Dar cu siguranță există alte soluții care merită testate. Dacă vrei suficient de tare să rezolvi problema respectivă.
Ada Roseti 