N-am mai scris aici de multă vreme și am decis să o fac azi, în ajunul Crăciunului 2021, pentru că (îmi) sunt datoare cu o explicație. Scriu pentru că m-am gândit mult de ce nu am găsit nici subiecte, nici inspirație, nici energie să împărtășesc, cu alții și cu mine-peste timp, ceva interesant în ultima vreme. Cred că am găsit explicația sau o explicație și ea are legătură cu momentul acela de la finalul anului când tragem linia și vedem ce am câștigat și ce am pierdut. În mod neașteptat, incapacitatea de a scrie pe blog se află la câștiguri.
Anul acesta a fost anul în care am făcut o mulțime de lucruri pentru prima oară. Cumva mi-am asumat noua identitate profesională și în public, am acceptat că e „work in progress”, dar nu am mai folosit asta ca scuză ca să nu fac nimic, să nu vorbesc cu nimeni, să nu povestesc și altora ce am descoperit pe drumul meu spre a deveni, sper eu, un „profesor de comunicarea publică a științei” decent. Am ținut cursuri în străinătate, am participat la conferințe științifice, am lucrat cu comunități internaționale, dar am vorbit și în țară, la evenimente, și chiar, datorită invitației celui care probabil face cel mai mult pentru comunicarea științei în România, m-am implicat într-un podcast săptămânal de promovare a cercetătorilor români. O mare parte din această schimbare s-a petrecut pornind de la „antrenamentele” de facilitare online pe care le fac săptămânal cu o comunitate internațională de oameni care cu asta se ocupă, o comunitate generoasă și foarte bine pregătită profesional. De acolo am învățat multe, de la trucuri legate de tehnologie la principii legate de interacțiunea umană, dar tot acolo am căpătat încredere în mine, am acceptat că e ok să fii vulnerabil și chiar să greșești, atâta vreme cât ești bine pregătit și foarte atent cu cei din jur, mi-am găsit vocea și mi-am diversificat metodele de lucru.
Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat anul acesta, nu doar teoretic, ci testându-l cu fiecare ocazie, a fost să port un dialog. Să mă asigur nu doar că ascult când celălalt vorbește, ci să creez puncte de dialog, să invit părerile interlocutorului, să îi dau nu doar ocazia, ci și spațiul în care să răspundă și să se deschidă. Am trecut de la a ține cursuri la a purta conversații pe teme de interes ale participanților, ghidate de mine pentru a acoperi cât mai mult din ce mi-aș fi dorit să transmit. Spunea cineva că, dacă te trezești că vorbești, într-un curs sau într-un workshop, mai mult de 10 minute de unul singur, asta înseamnă că subiectul e foarte important pentru tine. Dacă e așa de important, poate merită să-i acorzi suficient timp în pregătirea acelei sesiuni pentru a găsi o modalitate de transmitere a ideii respective care să fie interctivă, care să-i facă pe „elevii” tăi să ajungă singuri la concluzia pe care erai pregătit să o expui într-un monolog. Poate merită timpul și implicarea necesară pentru desena o metodă care să-i facă să descopere singuri, sau aproape singuri, ideea pe care vrei să o transmiți. Și dacă reușești să îi faci pe cei care lucrează cu tine în sesiunea respectivă să îți spună ei ce voiai tu să le spui, atunci cu siguranță vei avea un impact mai mare asupra lor decât dacă le-ai fi servit ideea de-a gata, în 10 minute de discurs.
Am devenit, cu alte cuvinte, un adept al comunicării reale. Am înțeles, și încă explorez asta, că învățarea, transformarea, se întâmplă în dialog. Imaginea pe care o am ca ilustrație pentru această schimbare de perspectivă este una legată de tenis. Cu siguranță că poți îmbunătăți tehnici și te poți antrena cu ajutorul unei mașini care aruncă în rafale mingi de tenis către tine. Dar nu vei ajunge niciodată un jucător decent, cu atât mai puțin unul bun, dacă nu joci cu altă persoană.
Sunt multe metafore pentru acest tip de învățare care au mingi în centrul lor. Există un exercițiu de improvizație care cere participanților să stea într-un cerc și să arunce mingi imaginare de la unul la altul. Uneori mingea imaginară se pierde, și atunci se pune întrebarea: cine a greșit, cel care a aruncat mingea sau cel care n-a prins-o? Cu o minge fizică e mai simplu, pentru că, și dacă te uiți în altă parte, dacă mingea vine spre tine, o să te lovească și o să devii atent la existența ei până la urmă. Cu mingile imaginare, poți să le ratezi pe toate și să nu ai habar că au trecut pe lângă tine. Chiar dacă întrebarea „cine e de vină?” îmi displace, pentru că presupune existența unei vinovății, care contravine ideii jocului, întrebarea e validă. A cui responsabilitate e prinderea mingii? Cine trebuie să se asigure că mingea continuă să circule pe cerc și jocul nu se oprește? Deja dacă pun întrebarea în acest fel și devine evident că ne dorim să ne jucăm în continuare, lucrurile se clarifică un pic: începe să fie mai clar că e bine să ne asigurăm că cel care trebuie să prindă mingea imaginară e suficient de atent pentru a o putea face. Devine clar că cel care aruncă mingea poartă cea mai mare parte a responsabilității. La fel funcționează lucrurile și în dialog: e bine să te asiguri că cel cu care vorbești te aude și te poate urmări, pentru a continua discuția. Dacă fizic nu te aude, nu va ști ce a pierdut. Dacă emoțional nu are capacitatea de a te urmări, nu va putea contribui la joc. De aceea, de exemplu, argumentele raționale nu funcționează bine în discuțiile emoționale.
Odată ce am înțeles și am început să simt cum funcționează un dialog autentic, am devenit dependentă de acest mod de comunicare. Sunt, în continuare, tentată să perorez. Dar, mult mai repede, mă opresc și simt nevoia unui feedback, a unei contribuții neașteptate care să mă facă să mă reorientez, să incorporez și alte idei în discursul meu. Sunt mult mai dispusă, chiar dornică, să-mi schimb părerile și ideile. Am început, târziu, e drept, să apreciez conversațiile deschise, acelea în care știi de unde începi, dar nu știi unde ajungi. Și asta nu doar în discuțiile cu prietenii, ci și în discuțiile cu „elevii” mei de orice vârstă.
O consecință neașteptată a acestei schimbări de perspectivă a fost lipsa de apetit pentru scris. N-am scris o carte, n-am scris un curs, nici măcar postări pe blog nu am mai scris. Îmi lipsește interlocutorul real, îmi lipsește contribuția celor care nu văd lucrurile ca mine, dar care privesc în aceeași direcție și sunt dispuși să discute, să aibă conversații cu mine, să mă ajute să-mi lărgesc orizontul și să-mi colorez viața cu noi idei și emoții.
Sunt recunoscătoare pentru toți cei care m-au însoțit în acest drum și, chiar dacă asta înseamnă că voi scrie mult mai rar, nu-mi pare rău că am descoperit plăcerea dialogului, nevoia unei conversații reale și deschise în toate domeniile existenței. Mulțumesc!
Ada Roseti 