Nu m-am mutat niciodată în altă țară, nu am plecat nici măcar în vacanțe mai lungi și, pe parcursul vieții, m-am mutat doar de trei ori. De curând însă a plecat, cu cățel, cu purcel (mă rog, cu pisici) sora mea și, cu ocazia asta am decis să văd ce ar trebui să fac în cazul în care aș vrea să plec și eu vreodată. În alt apartament sau, cine știe, în altă țară.
Nu mă uit la emisiunile lui Marie Kondo și nu stiu multe despre japoneza care a schimbat modul în care tinerii își împăturesc tricourile (lucru deloc neglijabil). Doar am auzit la mâna a treia de filozofia ei, cea cu „păstrează doar lucrurile care îți produc bucurie”, dar, probabil, sunt de acord cu ea.
Problema mea e că am prea multe lucruri care îmi produc bucurie. Și nu sunt singură în familia asta. Dacă mă mut, probabil o să mă mut cu soțul, poate chiar și cu unul dintre băieți. Și pe ei îi fac fericiți alte lucruri. Soțul e genul nostalgic și colecționar. Are câte un obiect adus de prin călătorii (o lăcustă origami făcută din frunze de bananier; un robot de jucărie din Japonia, niște imagini 3D cumpărate de pe plajă de la Jupiter), trofee de la concursuri de aeromodele și circa 50 de aparate de fotografiat vechi, majoritatea digitale, unele pe film și, chiar, unele pe placă. Copilul mare, care, e drept, e deja la casa lui, are încă primele numere ale revistelor de bezi desenate Mickey Mouse și Bamse, despre care crede, cumva, ca ar putea fi valoroase. Dacă nu la modul absolut, măcar pentru el. Drept care nu pot fi aruncate, deși le-a lăsat la noi acasă. Copilul cel mic e cel mai puțin atașat de lucruri, dar are un computer și două monitoare și tot felul de periferice, plus câteva console, majoritatea vechi, dar la care se mai joacă din când în când. Dacă ar fi să ne mutăm, toate aceste lucruri ar trebui să vină cu noi. Ca și zecile de albume de fotografii făcute, majoritatea, cu aparatele din colecție și printate în format A4, ca să le vedem mai bine.
Eu am pantofi. Am tot dat din ei, dar tot am un număr nesănătos de mare de pantofi. Dar, dacă nu ne mutăm într-o țară tropicală (și chiar dacă o facem, tot vom reveni din când în când acasă și poate va fi iarnă), nu pot renunța la ghete, bocanci, cizme, după cum nu pot renunța nici la pantofii de alergat, la balerini, la câțiva pantofi cu toc și la sandale.
Avem apoi cărți. Deși de mai bine de 10 ani citesc preponderent cărți în format electronic și, de vreo trei ani, prefer chiar versiuni audio (în felul acesta pot citi când sunt în trafic, dar și când merg la cumpărături, când fac ordine sau când gătesc – deși ultima variantă e mai curând potențială decât inspirată din realitate), nu pot să dau cărțile pe care le am, ba chiar mai și cumpăr cărți pe hârtie din când în când.
Și eu, și soțul meu, avem hobby-uri meșteșugărești: el face aeromodele, eu fac bijuterii (atârnători, mai curând, pentru că DEX-ul definește bijuteria ca fiind podoabă făcută din metal nobil și pietre prețioase, iar materialul meu preferat e firul de tricot). Avem o mulțime de instrumente specifice meseriei, plus provizii de tot felul de materii prime, pentru cazul în care ne lovește vreodată cheful să mai manufacturăm ceva în mijlocul nopții, când magazinele de specialitate sunt închise.
Am foarte multe haine. Acum câțiva ani m-a învățat o bătrână doamnă din America să îmi revizuiesc toată garderoba și să dau ce nu-mi trebuie. Am dat saci de haine, am păstrat foarte puține. Și totuși am în continuare multe haine. Din care mai dau, din când în când, dar tot multe sunt. E drept că mai și cumpăr.
Avem acvarii, plante carnivore, skate-board-uri, kimono-uri de diferite mărimi și culori (din cele de judo, nu de gheișe), avem condimente, sosuri iuți, colecții de jocuri de Nintendo, pistol de lipit, computere vechi și un troliu. Avem lucruri pe care le-am uitat, lucruri pe care nu le mai găsim și lucruri de care ne împiedicăm, dar pe care nu apucăm să le punem la locul lor. Avem desene, amintiri și o mulțime de geci, paltoane și hanorace atârnate în cuier lângă ușă. Avem o mulțime de lucruri care s-ar putea să ne fie de folos vreodată, motiv pentru care nu pot fi aruncate.
E clar că nu vom pleca niciodată din țară. Probabil nici măcar nu ne putem muta din acest apartament. Într-o bună zi s-ar putea să nu mai putem ieși din casă, din cauză că avem atât de multe lucruri. Caz în care cantitățiile remarcabile de materii prime pentru hobby-uri se vor dovedi foarte utile.
Ada Roseti 