Anul trecut pe vremea asta eram plină de sfaturi pentru sărbători, despre cadouri și despre atitudini, despre familie și despre prieteni. Anul ăsta am descoperit că traista de păreri și sfaturi e deja goală, motiv pentru care am ales să scriu ceva cu totul nou pentru mine, și anume rețete și amintiri din bucătărie.
Nu gătesc, în general, și în particular nu gătesc de Crăciun. Am făcut salată de boeuf doar o dată în viață, acum câteva luni, și n-a ieșit așa cum îmi aminteam că e salata pe care o știam de la mama de acasă. Apropo – sunt în echipa „cu mazăre”, dar îmi pierd punctele așa acumulate pentru că sunt și în echipa „cu sfeclă”, care dă naștere unei salate de boeuf (de pui, evident) de culoare mov-roz. Sarmale, pe cont propriu, nu știu decât să cumpăr de la magazine sau restaurante de încredere. Fripturile îmi ies mai bine la grătar decât la cuptor și mâncarea mea preferată pentru vacanța de Crăciun sunt creveții la tigaie (din spirit de contradicție, în perioada asta prefer pește și fructe de mare, deși nu refuz cârnați afumați din nordul Ardealului, o altă amintire din copilărie).
Salata de boeuf din paragraful de mai sus (cea făcută de mine) merită un capitol separat, pentru că e expresia perfectă a abilităților mele culinare. Avem slow cooker și, de un an, am descoperit și cum putem să-l folosim într-un apartament de bloc fără să trebuiască să fugim de acasă. Îl tinem pe balconul închis, ca să nu miroasă toată casa a ceapă, usturoi și carne de porc. Ca să marcăm începutul sezonului gătitului de iarnă, am făcut un pulled pork, un fel de friptură la tavă foarte moale, pe care după aia o desfaci în fâșii, o amesteci cu sos barbeque și o mănânci cu brânză topită în senviciuri. Ca să o pot re-încălzi, am pus într-un vas separat sosul rămas de la făcutul cărnii, ca să-l mai fierb o dată și să-l pun într-un borcan. Cât timp însă vasul se răcea pe aragaz, soțul meu a făcut ordine în bucătărie și a aruncat sosul din crăticioară, fiind convins că erau resturi. Am oftat, am suferit, am lăcrimat un pic, dar am trecut mai departe. Câteva zile mai târziu am făcut o nouă încercare în lupta mea personală cu supa de pui. De ani de zile visez la o supă de pui ca la mama acasă, dar, deși respect rețete garantate, fac tot ce zice în ele, supele mele nu ies bine. Sunt dense, uneori chiar grele, dar nu sunt gustoase. Așa că, profitând de slow cooker-ul din balcon, am încercat din nou o rețetă de supă de pui. La final am pus carnea și legumele de o parte, iar lichidul l-am adunat într-o crăticioară pe aragaz. Cât eram plecată de acasă, soțul a intrat în bucătărie, a văzut crăticioara și și-a zis: de data asta sigur sunt resturi pe care vrea să le arunce, așa că a aruncat supa la chiuvetă. Deja lucrurile merseseră prea departe, așa că am luat din nou pui, legume, ierburi și tot ce trebuie, și am făcut o supă tradițională, pe aragaz. Am păzit-o, am spunat-o, am pândit-o să nu dea în foc, am descântat-o… Acum trei zile, am aruncat-o singură la gunoi, pentru că, așa atent făcută, tot nu era bună și nimeni nu a vrut să o mănânce. Unde e salata de boeuf? Păi ce era să fac cu tot puiul fiert și morcovii de la două supe? Măcar asta a ieșit ok, deși, fiindcă era roz, a fost privită mai întâi cu neîncredere. Și, oricum, nimeni nu taie legumele așa mici cum le tăia tata.
Ce gătesc, totuși, dacă am deschis subiectul? Prăjituri. Dulciuri. Și, din când în când, fantezii culinare care sunt un foarte bun exercițiu în auto-evaluare. Adică îmi arată că nu orice îmi trece prin cap merită scos de acolo și pus pe farfurie.
De când soacra mea nu mai este, am preluat o serie de rețete de la ea. Pe una, alba ca zăpada, o s-o încerc pentru prima oară zilele astea (update: am încercat-o și n-a ieșit bine: trebuia sa pun mult mai multă zeamă de lămâie în cremă!). Pe alta, negresa zisă și prăjitura cocos, am regăsit-o între rețetele soacrei mele după ce fusese prăjitura favorită a copilăriei mele, făcută de bunica mea de la Carei. E important detaliul cu bunica din Carei, pentru că acolo, în nordul Ardealului, exista pe vremea comuniștilor micul trafic de frontieră și bunica obținea (pentru că era profesoară și elevii erau dornici să o ajute) pachețele de nucă de cocos rasă aduse din Ungaria. După ce bunica s-a mutat la București, prăjitura cocos a devenit o apariție mult mai rară la noi în familie.
Fac salata de fructe, la care nu am căutat niciodată rețetă, și poate, mă gândesc acum, n-ar fi rău să încerc. Pun în ea tot ce am prin casă (conserve de ananas, piersici, vișine, mere, stafide, portocale, mandarine, pere, banane…), de când au crescut copiii mai pun și un pic de alcool și, dacă simt nevoia, mai adaug uneori o lingură de miere. Sunt sigură că aș putea să fac o salată mai bună dacă m-aș obosi să caut o rețetă, dar, până una alta, aici mi-a mers și așa. Salata de fructe nu rămâne niciodată, nu se aruncă, nici măcar din greșeală.
Și mai fac, de plăcere, nu neapărat de Crăciun, dar uneori și de Crăciun: brownie, banana bread, fursecuri de ciocolata și pain perdu (fără scorțișoară, că nu-mi place). Ideea e că le fac de plăcere, le mănânc cu plăcere și, în plus, le dăruiesc cu plăcere celor din jur. Pentru că, dacă n-aș face-o, n-aș încăpea pe ușa magazinului ca să mai cumpăr ingrediente pentru următoarea serie.
Ce voiam să spun e: petreceți mai mult timp făcând ce vă face plăcere, fiți îngăduitori cu voi și cu cei din jur și bucurați-vă de cei dragi! Crăciun fericit și multe bucurii în 2020!
Ada Roseti 