Problema, expertul și novicele binevoitor (amintiri dintr-o corporație)

Am trăit până de curând cu convingerea că sunt deșteaptă și, din cauza asta, pot să găsesc singură soluții la probleme, în special la probleme din domeniile mele de expertiză. Adică din zonele unde aveam experiență și credeam că mă pricep. Am avut apoi revelația că lucrurile nu stăteau chiar așa, că oricât de deșteaptă mă credeam, nu eram atât de deșteaptă încât să-mi fi dat seama că nu singură pot găsi cea mai bună soluție. Acum sunt susținător convins al lucrului în echipă și, chiar dacă nu mai sunt la fel de convinsă că sunt deșteaptă, sunt sigură că acum sunt mult mai deșteaptă decât eram pe vremea când chiar mă credeam deșteaptă.

Acum câțiva ani, pe vremea când lucram într-o corporație, am făcut un fel de workshop/teambuilding coordonat de un englez/sud-african/american foarte interesant. Omul avea de adus pe linia de plutire o echipa de management disfuncțională și, prin tot felul de tehnici și exerciții, a reușit să ne convingă că merită să ne ascultăm între noi, chiar și atunci când vorbim despre lucruri la care ceilalți se pricep mai bine.

Țin minte cum la începutul întâlnirii, care a durat două zile, omul ne-a vorbit despre cum echipele trec prin momente de disfuncționalitate și eu am încercat să-l conving că a venit degeaba, pentru că noi tocmai depășisem un asemenea moment și funcționam foarte bine împreună. La finalul celor două zile mi-am amintit de discuția de la început și m-am rușinat. Nu spun că după două zile echipa din care făceam parte a devenit o mașinărie perfectă, să am ajuns să fim prieteni și am dus business-ul pe noi culmi de profit și bunăstare. Dar eu știu sigur că atunci m-am schimbat – motiv pentru care mă și aflu acum aici, spunând povestea aceasta.

IMG_7691N-o să vă povestesc acum ce a făcut (nu vreau să iau pâinea de la gura trainerilor și facilitatorilor profesioniști), ci doar ce am înțeles atunci. Am înțeles că un grup de oameni poate rezolva mai bine și mai repede o problemă decât un singur om, chiar dacă acela e expert. Că nu orice grup poate face asta și nu în orice condiții, dar, dacă e bine condus și bine adunat, un asemenea grup poate răsturna munți și ajunge la stele.

O revelație similară am avut când am citit o carte despre învățarea prin proiecte, scrisă de o profesoară de la mine din facultate. O carte care împletea teoria cu observarea unei școli americane care avea în centru acest tip de învățare. Părinte de doi copii care au trecut prin școală, detestam cu pasiune proiectele pe care băieții mei le aveau de pregătit pentru școală. Dacă temele moderne ajungeau, de multe ori, să fie făcute de părinți (mini-lucrări de cercetare pe net pentru care copiii nu aveau nici interesul, nici competențele necesare), proiectele reprezentau o provocare înzecită pentru că, în locul unui referat uitat, făcut pe fugă de părinte, aveam aici un proiect uitat de zece copii și nouă părinți și făcut pe fugă de al zecelea părinte. Am descoperit că învățarea prin proiecte este un mod fascinant de a învăța, care adună lucruri care interesează și ajută copiii să se dezvolte și să devină mai eficienți, mai adaptați, mai cooperanți și, da, mai educați. Dar învățarea prin proiecte nu se face de la sine, atunci când învățătorul sau profesorul le spune copiilor: v-am împărțit în mai multe grupuri și fiecare grup trebuie să facă un proiect. E nevoie de lucru în echipă, de profesor care să modeleze echipa și să arate cum funcționează lucrurile, e nevoie de comunicare de la profesor la copii și între copii, de reguli și îndrumare. E nevoie de motivație, de sentimentul că toți au cel puțin un obiectiv comun. E nevoie de timp „pierdut” la început, pentru ca, la final, echipa de proiect să muncească și să învețe repede și bine.

img_8050.jpgLa fel, la vârste mai mari, când au de rezolvat o problemă, oamenii funcționează cel mai bine când nu sunt singuri. Un expert, de unul singur, se învârte între ideile pe care le-a avut deja ca într-o încăpere fără ieșiri. Trece cu vederea ferestre, pe care le credea închise. Nu încearcă ușa, pentru că o știa încuiată. Nu simte trapa din podea, pentru că nu e pe urma pașilor pe care i-a făcut deja. E posibil să găsească o soluție, dar, cel mai probabil, nu va fi una noua și, cel mai probabil, nu va fi cea mai bună soluție.

Un grup de oameni în care nu se află nici un expert, nu e nimeni cu experiență în problema respectivă, face toate greșelile posibile. Se va lăsa atras pe drumuri închise, va pleca după cai verzi pe pereți, va greși repetat pentru că, pentru început, nu știe ce nu știe. Cu timp nelimitat la dispoziție, un grup de novici probabil va ajunge la o soluție. Dar nu întotdeauna cea mai bună soluție.

Cele mai bune soluții vin din grupurile în care se află și experți și novici. Și alții care se află undeva între cele două extreme. Dar nici măcar un asemenea grup nu e eficient, dacă nu are un obiectiv comun clar și dacă nu are o motivație puternică. Un grup în care unii cred că rezolvă o problemă de buget, iar alții cred că rezolvă o problemă de procedură, nu e un grup eficient, oricâți experți sau novici se află în el. Un grup în care cel puțin o parte dintre componenți sunt plictisiți, neimplicați sau demotivați e un grup care nu rezolvă nimic.

IMG_5023Dar un grup de oameni care au de rezolvat o problemă simplă (ca în exercițiile de orientare turistică atât de dragi organizatorilor de teambuilding-uri), una complicată (cum să îmbunătățim procedurile dintr-un anumit domeniu), sau una complexă (cum să reinventăm produsul nostru pentru noua generație de consumatori), care e clar enunțată și bine înțeleasă de toți membrii grupului, în care toată lumea e motivată și a apucat să se gândească un pic la provocările existente – un asemenea grup poate da naștere mai repede la soluții mai bune și, pe parcurs, să genereze relații de muncă mai bune, satisfacții profesionale mai semnificative și un nivel mai ridicat de implicare în muncă.

N-am intrat aici în economia întâlnirilor de lucru, care nu sunt tradiționalele brainstorming-uri. Asta e un subiect diferit, pentru, poate, altă dată.

Nu mai lucrez într-o corporație, nu mai am ocazia să propovăduiesc rezolvarea problemelor în grup – versiunea pentru oameni mari a învățării prin proiecte, dar mă folosesc de asta de câte ori am ocazia. Tocmai am făcut un pas înapoi și am apelat la ajutorul colegilor mei de la școala doctorală, cerându-le direcții pentru dezvoltarea unui chestionar. De fapt, așa ar fi trebuit să fac de la bun început, spune cercetătorul care a dezvoltat teoria pe care îmi bazez chestionarul. Credeam că trebuie să îl fac de una singură. Apoi am crezut că pot să îl fac de una singură. Apoi mi-am dat seama că pot cere ajutorul. Și, pentru a nu știu câta oară, mi-am spus: „Extraordinar cât de bine merge chestia asta, cu adusul în echipă a novicilor binevoitori, când ai de rezolvat o problemă. Mă întreb de ce nu o fac mai des!”

Și, ca să nu mai uit, am scris-o aici.IMG_0400

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s