În disputa deliberat versus spontan și repetat versus improvizat, mă situez de multă vreme de partea celor care nu lasă lucrurile la voia întâmplării. De vină e dorința mea de a face o impresie cât mai bună, dar și convingerea că asta cere muncă.
Poate sunt unii care pot face o prezentare fără să o pregătească minuțios și la mai multe niveluri; poate sunt femei care arată bine și ne-machiate; poate chiar există oameni care au replica potrivită la momentul potrivit și mai pot să și plece înainte să strice efectul cu un comentariu suplimentar. Eu nu mă număr printre ei.
Dilema pe care am înfățișat-o în titlu mi-a fost inspirată de faptul că zilele astea am gătit. Mai precis am încercat să refac o rețetă pentru o prăjitură care a dispărut din familia mea odată cu dispariția soacrei mele. Am aplicat o metodă aproape științifică: am căutat rețete pe internet, le-am studiat, am ales ceva ce părea apropiat cu ce voiam eu, am gătit o cantitate mică, am ajustat rețeta și am pregătit prăjitura. A fost un succes moderat. La final însă nu pot spune că am reconstituit rețeta, pentru că sunt prea multe variabile și nu sunt sigură că una sau alta din modificările mele nu a stricat, sau că nu există loc de îmbunătățire.
Dar uitându-mă prin rețetele de pe internet mi-am amintit de discuțiile cu prietene și colege, dintre care multe gătesc în mod serios, nu ca mine. O parte urmează cu religiozitate litera rețetelor, o parte cred în inspirație și ingredientul secret*.
Pentru că n-am suficientă experiență (am gătit mai puțin de 10% din lucrurile pe care le-am mâncat pe parcursul vieții mele) și pentru că n-am încredere în mine, eu cred în urmatul rețetelor. Asta nu înseamnă că și reușesc.
Sora mea face o negresă cu glazură de ciocolată extraordinar de bună. Am luat rețeta, am făcut prăjitura și, la penultima etapă, mi-am dat seama că am uitat să pun o cană de apă undeva, pe la etapa a doua. Am pus-o atunci (altfel nu ieșea negresă, ci un fel de nisip maro). Nu a fost un dezastru, dar nici nu a ieșit cum trebuie. Am mai incercat o dată și am reușit să pun de două ori mai mult unt (am pus tot untul în cocă, în timp ce rețeta spunea că jumătate din el se folosea pentru glazură). A treia oară am reușit să urmez rețeta întocmai**. Și de atunci am mai facut negresă de vreo zece ori. Uneori iese mai pufoasă. Uneori iese mai compactă. Uneori iese prea dulce. Uneori iese perfect.
În familie mi-am câștigat o reputație deloc de invidiat de persoană care arde mâncarea. Am schimbat și aragazul, convinsă fiind că nu eu, ci cuptorul arde mâncarea. Dar adevărul e că efortul de a urma o rețetă mă epuizează într-atât, încât de cele mai multe ori cedez complet la final și uit să mă asigur că am scos tava sau cratița din cuptor la timp.
Adevărul e că am o problemă cu urmatul rețetelor, de orice fel, nu doar culinare. În facultate (am terminat Chimia) am reușit performanța de a absolvi fără a fi terminat cu succes nici un experiment, la nici un laborator. Țin minte că m-am ambiționat și, prin ultimul an, am încercat din răsputeri să duc cu bine o experiență până la capăt. Era o titrare cantitativă și, la final, după numeroase operații delicate, trebuia să calcinez o substanță depusă într-un creuzet de porțelan. Toate măsurătorile de până atunci le făcusem cu grijă, cântărisem la balanța analitică cu o precizie de miligram, eram la un pas de un rezultat, probabil, corect. Doar că, în timpul calcinării, creuzetul s-a spart așa că până în ziua de azi nu știu dacă, măcar o dată în viață, am fost la un pas de un experiment reușit sau nu.
Sigur, în exemplul cu creuzetul, ghinionul a jucat un rol. Dar faptul că nu pot urma o rețetă ține mai mult de mine și mai puțin de restul lucrurilor. Dacă e să mă analizez cu seriozitate, pot spune că există o corelație între faptul că nu am prea gătit și faptul că nu mă pot mobiliza suficient pentru a urma o rețetă până la capăt. Oricât de tare îmi place să mănânc și oricât de mult mi-ar plăcea unele dintre rezultatele eforturilor mele culinare, e evident că gătitul nu e important pentru mine. Sau, mai exact, nu e suficient de important pentru mine ca să îl fac bine, să învăț și să devin mai bună la gătit, să fac asta măcar ca un hobby adevărat, nu doar ca o fantezie de weekend.
Sigur că în generația mamelor și bunicelor noastre erau suficient de multe gospodine care găteau bine, semi-profesionist aproape, și nu stăteau cu ochii în rețete. Dar asta se întâmpla doar pentru mâncărurile și prăjiturile pe care le făceau suficient de des ca să le învețe pe dinafară. La fel și bucătarii de profesie: inventează lucruri noi, se bazează pe inspirație, dar au în spate o experiență serioasă și o înțelegere enciclopedică a elementelor fundamentale ale meseriei lor.
Lucrurile pe care le gătim azi așa, „din ochi”, sunt doar încercări și simulacre, pentru că nu avem destul de mult timp și interes pentru a prepara „the real deal”. Sau „the real meal”.
Unul dintre defectele evidente ale gătitului inspirat este că e irepetabil. Adică, dacă ți-a ieșit ceva foarte bun, nu vei ști exact cum să îl faci din nou. Alt defect, poate chiar mai neplăcut, e că, de multe ori, mâncăm lucruri care nu sunt chiar bune. Și dacă ni se par bune, e pentru că avem standarde foarte joase. Și asta e pentru că am mâncat prea des lucruri făcute din ochi, după inspirație și cu ce am găsit prin frigider.
Nu spun că toată lumea ar trebui să urmeze cursuri înalte de bucătărit. Lumea în care trăim nu ne-ar permite asta. Plus că există suficiente lucruri fascinante pe care să le faci, dacă gătitul nu e pasiunea ta. Spun doar că pregătitul mâncării după inspirație și adăugatul ingredintelor din ochi sunt doar scuze pentru când nu avem suficient interes și determinare pentru a face lucrurile cum trebuie. După rețetă.
*It is love, obviously!
**Cei care au gustat toate cele trei versiuni susțin ca greșeala numărul doi, cea cu de două ori mai mult unt, e cea mai bună. Mai bună decât rețeta corectă. Cred că există totuși motive pentru care nu se fac prăjituri cu jumătate de kilogram de unt în ele!
Ada Roseti 