De mai bine de 25 de ani nu am dat nici un examen. Nici un examen serios, cu o miză serioasă, pe care să îl iau în serios și, până la urmă, să îl și iau pe bune. Am făcut-o vara asta și mi-am dat seama de ceva foarte interesant. Examenele sunt ca interviurile, cu cât te stresează mai tare, cu atât trebuie să le abordezi mai strategic.
Probabil sub influența părinților, care sunt profesori universitari, am crescut cu ideea că o carieră universitară e ceva foarte cool și că academia este „un club” din care merită să faci parte. E drept că pe parcurs mi-am pierdut direcția, m-au furat luminile din alte lumi, dar nu am scăpat de respectul profund pentru învățătură (și nici de o pedanterie enervantă în relațiile cu cei din jur).
Am făcut cursuri online, am învățat la locul de muncă, am predat altora ce știam eu mai bine, dar de curând am revenit pe băncile universității și, pentru a face asta, am dat un examen.
Sunt foarte mândră de felul în care am învățat, de cât de mult și cât de serios am învățat, de felul în care cele învățate mi-au schimbat părerea despre mai multe subiecte, dar sunt foarte rușinată de felul în care m-am prezentat la examen.
Motiv pentru care am ales să mă fac singură de râs și să vă expun aici greșelile pe care le-am făcut în susținerea acestui examen, poate măcar cineva va profita de experiența mea nefericită și va face ce trebuie într-o situație similară.
Aceștia sunt cei trei pași simpli în direcția greșita (și, ca să fie clar: NU faceți ca mine când dați un examen):
- M-am concentrat pe materia de examen până în ultimul moment.
Cum spuneam, sunt foarte mândră de cât de mult am învățat. Am învățat și am repetat până în ultimul moment, ca să fiu sigură că nu mi-a scăpat nici un nume important, nici o direcție relevantă, nici un aspect interesant al subiectelor de pe bilete. Ce nu am făcut însă a fost să abordez lucrurile dintr-o perspectivă strategică și să mă întreb: care ar fi trei – cinci lucruri esențiale pe care trebuie să le menționez la fiecare subiect? Daca am doar zece secunde, ce ar trebui să spun în ele despre tema respectivă? Interesant este că, dacă ar fi fost vorba despre un interviu, nici prin gând nu mi-ar fi trecut să mă duc să răspund la întrebări fără o serie de „key talking points”, fără să știu bine cu ce idee trebuie să plece cel care mă ascultă/citește. Dar nici o secundă nu am reușit să văd examenul ca pe o formă de interviu și nu m-a pregătit pentru el strategic, ci doar am învățat „materie”. Cumva în mintea mea, un examen, spre deosebire de un interviu, era despre fond, despre substanță, nu despre formă. Ei bine, nu a fost așa. Sub presiunea timpului, sub stres, sub imperiul emoțiilor, mi-ar fi prins tare bine o ancoră, un fir roșu repetat înainte, care să îmi permită să intru în subiect clar și eficient.
- Am uitat cine sunt.
Dacă nu am pregătit materia în mod strategic, evident nu m-am pregătit cum trebuie nici pentru întrebarea „cine sunt”. Drept care am reușit performanța să încep un examen cu un răspuns ezitant și confuz la cea mai simplă dintre cerințele imaginabile: „spuneți-ne câteva cuvinte despre dumneavoastră”. Evident că știam cine sunt, dar cum cariera mea e plină de schimbări de direcție și răsturnări de situații, și cum nu aveam suficient de mult timp ca să le enumăr, cu atât mai puțin să le explic pe toate, am reușit să dau un răspuns neconvingător pe o temă pe care se presupune că o știam mai bine decât pe toate celelalte. Asta după ce am dat lecții despre cum să te prezinți celorlalți, în funcție de interesele lor, de timpul avut la dispoziție și de obiectivele tale. Ceea ce nu am făcut și nici măcar nu am gândit vreo secundă înainte de a mă afla în fața comisiei de examen.
- M-am speriat de oamenii din comisie.
Pe de o parte, când mă pregăteam de examen, m-am supărat pe întreg sistemul de învățământ din țara noastră. Mi-am spus: cum e posibil ca un om matur (cum cred că sunt), cu copii mari, cu câteva reușite profesionale și care a mai și vorbit în public de câteva ori, să se transforme într-o piftie jalnică la ideea confruntării cu un grup de profesori. De ce am ieșit din școală cu convingerea că profesorii sunt iraționali, absurzi și rău-voitori? Cine dintre profesorii mei, din care pe mulți mi-i amintesc cu simpatie și respect, m-a traumatizat atât de tare, încât prima mea întrebare despre comisia de examen a fost: sunt OK, sau vor să ne arate cât de proști suntem?
Pe de altă parte am tot respectul pentru oamenii ăștia și pentru domeniul în care sunt experți. Le-am citit cărțile ca pregătire pentru examen. Le-am studiat cursurile.
Și totuși când am intrat în sala de examen m-am simțit din nou ca la 16 ani, când m-a chemat directoarea în cabinetul ei, pentru că făcusem o prostie și o pusesem într-o situație neplăcută în fața unor inspectori care ne vizitau liceul.
Nu am reținut nume, nu am reținut fețe, și toate întrebările pe care le-am primit le-am tratat ca pe niște încercări de a ma încurca, în loc să le tratez ca pe niște invitații la dialog. Poate nu era loc de o discuție, poate era nevoie de răspunsuri clare și scurte, dar cu siguranță că frica abjectă pe care abia am reușit să o controlez nu m-a ajutat să dau cele mai bune răspunsuri pe care le aveam.
În caz că v-am speriat, examenul l-am luat cu nota 9.00. Nu doream să iau 10.00. Nu mi-am propus să cuceresc comisia cu experiența mea de om de media, nu voiam să strălucesc brusc într-un domeniu nou pentru mine, nu am avut nici o ambiție anume legată de acest examen. Mi-aș fi dorit însă să fi aplicat câteva idei simple, pe care le știu bine, pe care le-aș fi recomandat oricui ar fi fost în situația mea, dacă nu eram chiar eu în situația respectivă. As fi vrut să fi putut să fac pauză doar o jumătate de zi, în care să redevin omul matur care sunt și să organizez toată informația nouă și veche din capul meu într-un mod strategic, simplu și elegant, și să abordez examenul în sine ca pe o provocare de adulți.
Poate data viitoare o să-mi amintesc asta, acum, că am scris-o aici!
Ada Roseti 