Improvizam fără să știu

Prima oară m-am întâlnit cu ideea de improvizație acum vreo 12 ani, în timpul unui picnic. Erau acolo mai multe persoane cu copii mici, de 5 – 6 ani, și unul dintre părinți, regizor de teatru, i-a antrenat pe copii, la un moment dat, într-un joc cu mingea. Copiii lui știau deja, restul s-au prins imediat ce trebuie să facă: era un joc cu mingea, dar fără minge. Stăteau în cerc și aruncau de la unul la altul nu o minge, ci un cuvânt (o onomatopee, de fapt, făceau un gest cu mâna și strigau „Hep!”). Și nu era nici o problemă să știe exact cine trebuie să prindă cuvântul ca să-l dea mai departe. Mai apoi lucrurile s-au complicat, pentru că, în funcție de cuvintele spuse, existau și alte reguli (unde aveai voie să arunci mingea, ce trebuia să faci tu și ceilalți când o prindeai și așa mai departe).

M-am distrat jucându-mă alături de copii cum nu mă mai distrasem de mult. În plus, ca părinte, mi s-a părut genială ideea că puteai să te joci cu mingea, chiar și atunci când nu aveai minge. Și nu era doar o idee bună, era parte din ceva cu reguli și definiții clare care se numea improvizație. „Impro”, pentru prieteni. Ceva mai târziu am vrut să organizez un teambuilding „altfel” pentru echipa pe care o coordonam. Prietenul regizor mi-a recomandat o prietenă actriță care făcea asta deja de ceva vreme (folosea jocuri din astea, fără minge, în contexte corporatiste, pentru că nu eram eu prima care să aibă ideea asta) și așa am ajuns la finalul lui mai 2011 să petrecem două zile pe plaja la Vama Veche, țopăind și alergând, și stând și vorbind și distrându-ne foarte tare. N-a fost, ca la mine, dragoste la prima vedere pentru toată lumea. Unii n-au vrut să vină. Unii n-au vrut să se joace. Unii nu s-au distrat când s-au jucat. Unii au făcut-o și au uitat. Dar pentru mine a fost un pas pe drumul care m-a făcut să-mi schimb viața.

Acum, în mod normal, ar veni partea în care vă povestesc cum am făcut și eu parte dintr-o trupă de improvizație, cum am fost la întâlniri, am pregătit un spectacol, ne-am simțit bine și am învățat lucruri despre noi și despre ceilalți. Doar că eu n-am fost niciodată la un curs de improvizație. N-am simțit nevoia să mă duc și să mă pregătesc împreună cu alții pentru a face o demonstrație publică (de ce, e altă problemă, pentru care nu-mi ajunge spațiul de aici). Am continuat cu alte teambuilding-uri pe bază de improvizație, cu sesiuni de impro, cu citit despre improvizație și, de curând, cu invitarea aceleiași actrițe (care mi-a devenit între timp prietenă și colaboratoare) să mă ajute și să aducă improvizația într-un curs pe care îl țin. Citind am descoperit că sunt mulți cei care s-au prins în ce măsură aceste jocuri pot fi de folos în rezolvarea multor probleme care nu au legătură cu teatru și spectacolul, că pot fi folosite pentru a crește coeziunea și spiritul de echipă al unui grup de oameni, că pot să facă lecțiile la orice nivel, de la gradiniță la școala doctorală, mult mai interesante și mai eficiente, că sunt bune între prieteni, în colectivități și chiar în grupuri în conflict. Că sunt un perfect prim pas în schimbarea abordării problemei mele preferate, comunicarea dintre specialiști și public pe teme legate de știință.

Ce e improvizația? O parte de răspuns se află aici, la Școala de improvizație. O altă parte din răspuns vine văzând și făcând. Dar pentru că am căzut în acest subiect ca Alice în Țara Minunilor în vizuina iepurelui, am început să descopăr lucruri interesante. Am descoperit că, de pildă, am făcut lucruri legate de improvizație toată viața mea, doar că, asemeni lui Monsieur Bourdain, din „Bolnavul închipuit” al lui Moliere, care făcea proză fără să știe, eu făceam improvizație fără să știu.

În facultate am apucat să fac practică din aceea absurdă, în care studenții făceau lucruri „utile”, atâta doar că nu era clar pentru cine. Măcar la practica agricolă, la finalul zilei rămâneau după noi niște lădițe de gogoșari frumoși și lucioși, bine lustruiți de mânuțele noastre de viitori intelectuali. Dar am făcut și practică în bibliotecă, timp în care scoteam din volume groase, de abstracturi științifice, titluri de articole pe teme date, fără să știm la ce foloseau. Noi nu știam la ce erau bune, cei cărora le dădeam nu știau ce se află în spatele titlurilor, și așa treceau săptămâni bune din anii de studiu. Într-una din aceste practici, împreună cu o colegă, care probabil îmi împărtășea pornirile ludice, am început să ne prostim. Ce făceam era că, din când în când, când ne plictiseam mai tare, începeam să facem lucruri, cum ar fi să cârăm o cutie foarte grea prin laborator. Doar că eram la distanță mare una de alta și nu aveam nici o cutie. Dar, fără să ne fi înțeles înainte, mimam cu toată seriozitatea apucatul cutiei, ridicatul ei, transportul ei și, de multe ori, scăpatul ei pe jos. Uneori oamenii ne deranjau și trebuia să-i ocolim. Alte ori puteam să-i ignorăm și să ne jucăm în jurul lor. Alte ori eu eram mama și ea era copilul care nu voia să meargă la școală. Și trebuia să o duc de mână, târâș-grăpiș, până în fața clasei. Evident eu aflându-mă la un capăt al bibliotecii și ea la celălalt. Evident în liniște, pentru că eram în bibliotecă. Evident cu maximum de expresivitate, dar și pe furiș, ca să nu enervăm profesoara care ne „supraveghea”. Nu am făcut asta multă vreme, dar cât am făcut-o, ne-am distrat grozav. N-am întrebat niciodată colegii ce părere aveau despre prosteala noastră pentru că, îmi dau seama acum, părerea lor nu conta.

SANYO DIGITAL CAMERA

Mulți ani mai târziu, când era mic fiul meu cel mic, am inventat pentru el un joc. Jocul era să atingă lucrurile din jur cu vârful degetului și să spună „pic”. Făceam „pic” pe florile din parc, pe animalele de jucărie, dar și pe câinii prietenilor, făceam pic pe obiectele din casa noastră sau a altora și, recunosc, uneori pe exponatele din muzee. „Hai să facem pic!” era codul pentru a explora un lucru interesant fără să apelăm la metoda preferată a copiilor de un an, strânsul în pumn. Jocul l-am inventat ca răspuns la o teamă de mamă paranoică. Mă gândeam la riscul de a se arde daca pune mâna pe un obiect fierbinte, dacă o pune hotărât și ferm, așa cum apucă lucrurile copiii. Și am decis că trebuie să existe alternativa de a le atinge ușor, ca să putem retrage degetul dacă obiectul respectiv e fierbinte sau foarte rece sau slinos sau, și mai rău, murdar. Acum, că mă gândesc, poate ar fi bine să reiau obiceiul de „a face pic” pe obiecte, ca să mă oblig să le văd, să le recunosc prezența, să devin eu însămi mai prezentă în viața mea.

Am făcut și alte lucruri pe care improvizatorii, cei care au adus jocul și joaca în viața lor în mod deliberat și sistematic, le-ar recunoaște ca „de-ale lor”: am atras cam jumătate dintre colegii din corporația unde am lucrat în tot felul de provocări, care se constituiau în forme de exerciții fizice („scăndurica”, abdomene, fandări), făcute în mijlocul biroului, în miezul zilei, zi de zi, pe săptămâni și luni la rând; am declanșat serii de glume și păcăleli (inocente, sper), de la clasica schimbare a tastaturilor între două calculatoare, la o serie întreagă de mesaje semi-oficiale, semi-revoltate, schimbate pe o hârtie cu instrucțiuni lipită de pe ușa toaletei din birou. M-am jucat și am făcut jocuri probabil toată viața și de aceea am găsit în improvizație un fel de trib de care m-am lipit ca puiul de arici de cactus („Mama?”). Atâta doar că n-am făcut niciodată improvizație „pe bune”. Acum, pentru că i-am găsit și o utilitate legată de profesia mea și de lucrurile la care muncesc zilele astea, am început să adun și cunoștințe teoretice, nu doar practice și tangențiale. Probabil și decizia de a scrie despre impro aici e parte din pașii, mici, dar hotărâți, pe care îi fac pentru a lua subiectul mult mai în serios.

Întrebarea pe care mi-o pun, și o las aici, poate mă motivează, poate mă mobilizează, e: dacă tot fac practic improvizație de când mă știu, nu e oare momentul să încep să practic improvizație?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s