Îmi place ce iubesc, dar ce nu-mi place e greșit

Am o întrebare mai potrivită pentru o cercetare științifică, dar până îi găsesc răspunsul academic, o las aici ca subiect de discuție și introspecție. Ce spune afirmația din titlu este: oare nu cumva ne alimentăm atitudinile negative cu argumente intelectuale (cognitive), și pe cele pozitive cu argumente emoționale?

Mi-a fost tare greu să scriu lunile astea. Așa ca n-am postat de două luni, dupa mai bine de trei ani de scris conștiincios o postare pe lună. Am revenit acum pentru că pe finalul perioadei de izolare (10 mai 2020) simt nevoia sa umplu cu ceva acest spațiu. N-am sfaturi, n-am reușite, n-am regrete – am citit prea multe dintr-astea în ultimele luni ca să mai contribui și eu la muntele de păreri deja exprimate. Dar am această curiozitate și, ca să n-o uit, o las aici, în chip de postare pe blog.

Citeam zilele astea despre sindromul celui de-al treilea sfert. Sunt mai multe studii pe grupuri izolate pentru perioade mai lungi (de ordinul lunilor) pe Stația Spațială, la bordul submarinelor, în centrele de cercetare din Antarctica, care arată că starea emoțională a celor aflați acolo suferă o evoluție similară și predictibilă. În primul sfert din timp sunt mai curând super-vigilenți, în al doilea sfert se instalează rutina și o ușoară deprimare, iar în al treilea sfert apar conflictele și agresivitatea. Cum se aplică asta la perioada pe care o trăim? Perfect, aș putea spune. Chiar dacă izolarea noastră nu are o durată la fel de clară ca cele cercetate, zilele astea toți ne simțim într-un fel de al treilea trimestru, toți suntem mai iritați, mai agresivi și mai puțin îngăduitori cu cei din jur, fie cei din proximitatea fizică, fie cei din proximitatea virtuală.

DSC01855Citeam ieri postarea pe Facebook a unui prieten legată de izolarea socială și ce ne așteaptă după ridicarea stării de urgență. Dincolo de faptul că eram de acord în mare măsură cu ce spunea el, m-am trezit că sunt afectată tare (prea tare) de replicile negative pe care le primise, care mergeau de la întrebări relativ tendențioase până la injurii și blesteme (nu știu cum altfel să definesc „urările” de rău pe care unii le folosesc probabil ca substitut pentru amenințări directe).

Și pentru că zilele astea citesc mult cărți și manuale legate de atitudini, sursa lor și modul în care ele se pot schimba, m-am trezit că mă întreb și mă analizez din pespectiva întrebării de mai sus. Nu cumva caut argumente cognitive, nu mă adresez minții atunci când nu sunt de acord cu cineva? Și, ca urmare, nu cumva atunci când intru în orice formă de dialog cu cineva care are o atitudine diferită de a mea problema apare din faptul că vorbim despre lucruri diferite.

De exemplu mie îmi plac vacanțele în locuri exotice, mai precis visez de când eram mică la insule tropicale, plaje albe și ape turcoaz, cu plimbări lungi, mese frugale și multă relaxare. Nu-mi plac vacanțele la ski, pentru că skiul mi se pare un sport periculos, am multi prieteni care s-au accidentat la ski, pentru că nu poți să-l practici decât câteva luni pe an și nu poți să „rămâi în formă” pe perioada verii, plus că e foarte scump…

IMG_5351Dacă mă uit la paragraful de mai sus, pe care l-am scris „din inimă”, mi se pare că ilustrează perfect suspiciunea pe care o exprimam. Adică despre vacanțele care îmi plac am scris lucruri mai curând vagi, care evocă senzații și emoții, în timp ce despre vacanțele care nu-mi plac am scris lucruri concrete, care se referă mai curând la ce gândesc. Sunt convinsă că cineva care crede pe dos ar începe cu dezavantajele vacanțelor exotice (costul ridicat, riscurile medicale), iar despre vacanțele la ski ar vorbi începând cu amintirile plăcute și cu starea de așteptare și entuziasm care le înconjoară.

Am ales un subiect cât se poate de neutru, adică unul în care chiar dacă avem păreri diferite, acest lucru nu ne deranjează atât de tare. Dacă însă aș fi pus aici și ceva cu încărcătură emoțională, ceva care să aibă legătură cu identitatea noastră („eu sunt genul de persoană care crede că libertatea individuală e cea mai importantă” versus „eu sunt genul de persoană pentru care valorile umaniste sunt cele mai importante”), aș fi reușit să mă iau la harță cu mine însămi, doar de dragul exemplelor pe care ar trebui să le ofer.

Până la urmă nici nu e așa o revelație întrebarea asta a mea. E evident că pentru lucrurile care ne plac nu căutăm argumente cognitive. Dacă ne plac, în primul rând ne plac (adică avem o atitudine pozitivă față de ele), dar, în plus, suntem convinși că sunt bune, corecte, drepte (adică le recunoaștem implicit calități cognitive). Doar dacă nu ne plac începem „să le căutăm nod in papură”, adică să ne uităm la argumente mai curând intelectuale decât emoționale.

Nici concluzia că, atunci când discutăm subiecte despre care avem atitudini diferite, ne certăm pentru că unii discută idei și ceilalți discută sentimente nu e așa o găselniță.

Dar în contextul stării generale de iritabilitate și agresivitate crescută din perioada asta e un bun reminder. Poate merită să facem o pauză, noi cu noi, și să recunoaștem că suntem iritați și că discuțiile cu ceilalți pot să ne pună în situații dificile pentru că nu vorbim despre aceleași lucruri, în pofida aparențelor.

ȘI uite așa, deși am început spunând că nu vreau să aduc și eu părerea mea la muntele de păreri legate de izolare, viruși și incertitudine, am făcut exact asta. Mă iertați?

 

IMG_4771

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s