Pot să vă rețin un pic pentru a vă aduce în atenție o problemă legată de discriminare? Nu e un articol lung pe tema asta, ci doar o ipoteză pe care am dezvoltat-o singură, pentru care nu am nici o susținere empirică, dar care sună interesant (spun tot eu!) și poate duce la niște concluzii utile în viața de fiecare zi. E vorba despre cum vorbim când suntem mânate de emoții.
Din punct de vedere fiziologic, felul în care funcționează vocea bărbaților și a femeilor e diferit. Nu în sensul în care vocea bărbaților e făcută într-o fabrică, cu rulmenți și arbori cotiți, iar a femeilor într-un oază, din bezele și argint viu. Vocea bărbaților este percepută ca fiind atrăgătoare dacă e gravă și puternică – două trăsături care sunt asociate cu un nivel mare de testosteron, deci cu o șansă mai mare la a fi un bun partener pentru reproducere. Vocea femeilor este atrăgătoare dacă e înaltă și caldă, trăsături ce denotă tinerețe și disponibilitate socială – adică un bun predictor al unei potențiale partenere pentru reproducere. Cu alte cuvinte, evoluția a făcut ca oamenii să prefere indivizii cu trăsăturile care au cea mai mare șansă să le perpetueze genele. Ceea ce e foarte bine reflectat de situația actuală, în care marea majoritate a bărbaților au voci grave și marea majoritate a femeilor au voci înalte, iar asta funcționează perfect în marea majoritate a cazurilor.
Mai puțin în cazul în care femeile ridică vocea.
Când un bărbat vorbește despre un subiect care îl pasionează, și, fără să-și dea seama, are un ton ridicat, vocea sa devine mai gravă, mai joasă decât în mod normal și este perceput ca fiind puternic, convingător, poate chiar fermecător. Când este supărat, enervat sau furios, ridică vocea, vorbește mai gros și este văzut ca fiind puternic, convingător, poate chiar înspăimântător.
Când o femeie este furioasă în public, când ridică tonul pentru a-și susține punctul de vedere, pentru a-și exprima frustrarea, vocea ei devine mai subțire, de multe ori chiar stridentă și reacția pe care o generează este una de respingere. Când o femeie vorbește despre un subiect care o pasionează, care îi place și care o inspiră, dacă nu este atentă și se lasă dusă de emoții, de cele mai multe ori vocea ei devine mai subțire și, uneori, mai stridentă și, de obicei, reacția celor care o aud, dar nu o ascultă, este :„Ia uite-o și pe isterica asta!”
Fiziologia nu ne ajută. Vocea puternică, tonul ridicat se transformă, în cazul bărbaților, într-un argument în favoarea lor, iar în cazul femeilor, într-un în defavoarea lor.
Faptul că emoția, deopotrivă furia, cât și pasiunea, sună strident face parte din dezavantajele cu care femeile trebuie să se lupte zilnic, în încercarea de a fi luate în serios, de a fi respectate, de a fi judecate, pe cât posibil, după aceleași criterii după care sunt judecați bărbații.
Până la a putea schimba percepția publicului (bărbați ȘI femei) despre vocea femeii, există un lucru pe care îl putem încerca toate. Cu un pic de efort, putem învăța să ne folosim vocea în așa fel încât când vorbim tare, când ridicăm tonul, vocea noastră să coboare, să devină mai gravă. Sunt exerciții pentru asta, dar e suficient un pic de efort, un pic de atenție acordată felului în care ne sună vocea, un pic de timp folosit în acest anume scop.
Poți să ridici tonul, dacă ești femeie, dar trebuie să știi de ce și cum să o faci. Altfel nu faci decât să contribui la perpetuarea percepției cu „Uite-o și pe isterica asta!”
Ada Roseti 