Am trecut printr-o pandemie, m-am izolat acasă împreună cu familia imediată, am ieșit din nou la suprafață și primul sentiment care mă încearcă e un fel de regret. Regret ca n-am ținut un jurnal, fie el și scurt, o poză pe zi, o frază, o emoție, o persoană cu care am vorbit, pentru că nu știu ce am făcut în lunile astea. Toate zilele s-au amestecat în mintea mea, toate discuțiile, toate fricile și toate bucuriile, și am senzația ca nu mi-a rămas nimic. Măcar n-am sperat că în perioada asta o să rezolv ceva: o să-mi scriu lucrarea de doctorat, o să fac curat și o să văruiesc în casă, o să mă reconectez cu familia sau cu prietenii. Adică am știut că nu voi avea energie și am avut răbdare cu mine însămi. De fapt chiar am făcut câteva lucruri, inclusiv antrenamente de krav maga cu elevii mei, un curs online, un workshop original și niște prăjituri. Dar tot am senzația că ceva îmi lipsește, și anume o claritate cu privire la ce aș vrea să se întâmple de acum înainte. Sunt ca la Revoluție: simt nevoia să mă definesc înainte și după, vreau ca viața mea de după să nu mai fie ca viața mea de dinainte. Și nu mi-e foarte clar ce înseamnă asta.
Ca de obicei când am dileme existențiale, scriu aici un pic, poate punând lucrurile în vorbe o să le înțeleg macar eu mai bine, poate o să-mi aduc aminte peste ani și ani că mi-am mai pus întrebările astea, și tot n-am știut ce să răspund. Și, ca de obicei, voi devia întrebarea serioasă pe care tocmai mi-am pus-o, și voi răspunde la una legată de ea, dar mult mai simplă: ce oare am învățat despre Zoom și despre comunicarea online sau virtuală în perioada asta.
Am ținut antrenamente, am făcut întâniri cu prietenii, am organizat workshop-uri și am participat la ședinte pe Zoom și pe alte platforme similare. Nu eram fan înainte, nu-mi plac nici acum, dar, recunosc, mi-au fost de mare folos.
Legat de subiectul ăsta au fost câteva lucruri care m-au făcut fericită, câteva articole sau aplicații care mi-au permis să mă joc un pic, sau să visez că mă joc un pic cu aplicațiile astea. E vorba de articole despre „cum arată toți participanții tipici la ședințe de Zoom, ilustrați cu pisici”. E vorba de aplicația care îți permite să închiriezi o capră care să participe la videoconferința ta. E vorba de opțiunea de a-ți schimba backgroundul pe Zoom și de decorurile din filme puse la dispoziție de Studioul Ghibli. Și e vorba de seria de pe Twitter de evaluări ale caselor politicienilor și vedetelor care au apărut în media în ultima vreme.
Dar, în general, Zoom-ul și întâlnirile pe Zoom mai curând mă irită, așa că vă oferi aici cinci lucruri care mă enervează la întâlnirile pe Zoom:
- N-ai nici o scuză să nu participi. În „viața reală”, când n-ai chef să te vezi cu cineva sau pur și simplu n-ai chef să te vezi cu nimeni, poți să spui că nu ai timp, ai alt program, n-ai cum să ajungi – – orice minciună care nu-i spune celui care te invită „N-am chef, dom’le, să mă văd cu tine!” Pe Zoom, mai ales în timpul stării de urgență, nu aveai, efectiv, nici o scuză credibilă.
- Trebuie să stai mult în ele. Adică dacă ai fost invitat la o discuție de familie, un vin virtual cu prietenii sau o petrecere pe Zoom, dacă invitația e pentru 40 de minute sau două ore, e de așteptat să stai pe toată durata respectivă. Pe vremuri, când voiai să afli ce face un prieten, îl sunai și, dacă n-avea nimic special de povestit, după cinci minute puteai să îți vezi de treabă. A venit apoi timpul WhatsApp-ului și al precursorilor săi, când trebuie să schimbi un număr mai serios de mesaje cu oamenii, ca să-i convingi că te interesează ce fac și chiar să afli dacă sunt sau nu bine. Dar ideea că orice întâlnire pe Zoom durează de la o oră în sus mă disperă pentru că, în două „catch-up-uri” și un antrenament s-a dus toată ziua.
- Se bazează pe niște skill-uri pe care trebuie să le înveți. Cum ziceam în timpul izolării sociale am încercat să fiu îngăduitoare cu mine și, printre lucrurile cu care au încercat să fiu îngăduitoare, erau lucrurile pe care trebuia să le învăț. Adică: mi-e greu să înțeleg statistica, nu-i o problemă, e ok să nu înțeleg statistica. Dar dacă nu înțeleg cum se face un cont de Zoom și cum se scot oamenii în „camere separate”, nu pot să-l folosesc cum trebuie. Deci îngăduința mea teoretică se lovește de nevoile mele aplicate.
- Dă voie oamenilor să se detașeze mai ceva decât ședințele față în față. M-au enervat întotdeauna cei care spun că își pot verifica feedul de Insta în timp ce te ascultă, deși și eu pretind că pot juca Solitaire în timp ce te ascult. Acum mă scot din minți cei care își citesc mesaje sau poartă discuții în timp ce au microfonul pe mute, în timp ce se presupune că sunt într-o ședință/ conferință/discuție cu tine. Și știu că e nedrept, că poate e copilul care trebuie să intre în întâlnirea lui pe Zoom și nu știe cum, că poate îți scrie mama sau tata care are nevoie de ajutor urgent și asta ar fi fost scuzabil, chiar normal, în contextul unei întâlniri față în față. Dar aceleași comportamente în întâlnirile virtuale mi se pare mult mai ușpr de interpretat ca o lipsă de respect. Adică lipsa contextului, a conexiunii care se crează față în față face transgresiunile mai vizibile și mai greu de trecut cu vederea. Sau poate am eu fitilul mai scurt și mă enervează toate lucrurile care mi se întâmplă zilele astea.
- Problemele tehnice. Cum ziceam și mai sus, mi-e clar că zilele astea am fitilul scurt, că rezistența mea la frustrare e practic inexistentă, așa că momentul în care se blochează transmisiunea și îngheață toate fețele pe ecran, momentul în care se pierde sonorul, momentul în care apare mesajul cu conexiunea instabilă, momentul în care din motive absolut inexplicabile nu poți intra într-o întâlnire, toate astea mă aduc în pragul unei căderi nervoase. Aș arunca laptopul pe geam și aș ieși din cameră trântind ușa dacă n-aș avea o urmă de luciditate care îmi spune că s-ar putea să mai am nevoie de laptop și, în plus, s-ar putea să lovească pe cineva când ajunge jos. Aș comite acte de violență văzute doar în filme (dat cu pumnul în perete, spart farfurii, calcat router-ul în picioare), dacă n-aș avea un fel de reținere adânc înrădăcinată față de manifestările vizibile ale emoției. Aș rupe Zoom-ul în bucați mici și aș face din el biluțe pe care le-aș arunca în capul proprietarilor lui, dacă ar fi făcut din hârtie. Și aș rosti cuvinte injurioase vulgare, dacă aș ști cum. Nu înțeleg de ce uneori rețeaua merge, alte ori are hâc-uri, uneori suportă zece persoane care se conectează, alte ori nu, uneori e sensibilă la ploaie, alte ori la secetă. Dar viața mea ar fi mult mai bună dacă Zoom-ul și Google Meets-ul și Skype-ul și FaceTime-ul ar merge bine tot timpul. E drept că dacă ar merge bine, sigur aș fi găsit un alt al cincilea lucru care nu-mi place la aplicațiile de videoconferință, nu de alta dar „cinci lucruri care nu-mi plac” sună infinit mai bine decât „patru lucruri care nu-mi plac” despre orice pe lumea asta.
Dacă nu uit și dacă nu găsesc răspunsuri la întrebările mai serioase care mă frământă zilele astea, o să scriu și despre cele cinci lucruri care îmi plac la Zoom și frații săi. O să fie o postare mult mai serioasă, pentru că acolo o să fie vorba despre educație și despre care cred eu că e locul acestor aplicații în procesul de învățare. Dar a fost distractiv și un pic catartic să mă dezlănțui verbal și să „fac praf” Zoom-ul pentru câteva paragrafe.
PS Pe perioada izolării sociale m-am trezit că pozez compulsiv toate florile pe lângă care am trecut. Am pus o parte din ele ca ilustrații la postarea asta pentru că în mintea mea pozele cu flori vor fi pentru totdeauna legate de ideea de pandemie.
Ada Roseti 