Înainte și după Japonia – o perspectivă personală

Vacanțele sunt făcute pentru a fi împărtășite. Pe vremuri făceam fotografii și supuneam rudele și prietenii la tortura privitului lor în timp ce ascultau povești lungi și dezlânate despre ce nu se vedea în poză. Acum facem ceva similar, dar în timp real, cu ajutorul Facebook, Instagram, Snapchat. Și eu o fac, dar pentru voi, aici, am o perspectivă diferită. Vreau să vă povestesc ce am învățat și cum m-a schimbat călătoria în Japonia.

Am ales să merg în Japonia pentru că băieții din familia mea (soțul și copiii) sunt fani de lucruri japoneze, de la Nintendo la KitKat-ul cu ceai verde. Am luat bilete de avion cu aproape un an înainte, am făcut rezervări la hotel cu o lună înainte, dar nu am avut timp să studiez nimic despre Japonia, Tokyo sau ce ar trebui să fac acolo. Așa că am plecat complet nepregătiți, gata să explorăm ce vedeam cu ochii. N-am ieșit din Tokyo, n-am văzut cele mai multe obiective turistice, dar am mers pe stradă, am văzut oameni, am încercat mâncăruri și, la final, am învățat câte ceva.

În Japonia am descoperit și, într-o mare măsură, am înțeles ce este moda Harajuku. Într-o societate care încurajează conformismul și apartenența la un grup (și nu individualismul și originalitatea), a apărut cea mai extremă formă de modă a străzii. Gwen Stefani a descoperit curentul Harajuku mult înaintea mea și a lansat un brand propriu, Harajuku Lovers. Cum nu sunt deloc conectată la lumea modei, n-am știut practic nimic despre asta până am ajuns în Harajuku, un cartier din Tokyo, unde jumătate din tinerii de acolo așa se îmbracă. Ce am înțeles acolo (și îmi pare rău că sună atât de pretențios) este că frumusețea e un construct. Oamenii care adoptă stilul Harajuku își inventează personaje și le aduc la viață în mijlocul societății în care trăim. Inspirați de anime, de jocuri video, de filme din toate timpurile sau de curente literare, cu o doză masivă de originalitate și cu o nevoie de consecvență internă, ei sunt nu doar estetic interesanți, ci și social fascinanți. Am văzut și personaje inspirate deopotrivă de Pălărierul Nebun din Alice în Țara Minunilor și de Sex Pistols și curentul punk. Și am văzut persoane îmbrăcate cât se poate de convențional, dar care purtau ochelari de Hello Kitty sau aveau pe pantofi imagini din Vecinul Totoro. Există o gamă atât de largă de moduri de a adopta moda Harajuku și atâtea lucruri care pot încăpea în ea, și atâtea personaje de explorat, încât pare o risipă să fii aceeași persoană în fiecare zi. Eu mi-am cumpărat deja un portmoneu în formă de Totoro!

Am tot citit în ultimii ani despre ”mindfulness”, despre ”a fi prezent în momentul în care te afli”, dar până acum nu am fost convinsă. Știam că japonezii sunt oameni politicoși și formali, dar a fost nevoie să intru în primul magazin japonez ca să înțeleg exact ce anume înseamnă asta. Și lucrul care m-a marcat cel mai tare a fost felul în care tratează banii și, în general, actul de a plăti ceva. Prima plată am facut-o după cum obișnuiam acasă: am întins banii cu o mână și am continuat să vorbesc cu soțul meu, care era lângă mine. Japonezul de la casă a luat banii, i-a aranjat, i-a pus în tăvița din fața lui, apoi i-a luat de acolo, cu două mâini, a scos restul din casă, a pus hârtiile în tăviță, monedele mi le-a pus în palmă, iar chitanța mi-a întins-o ținând-o cu două mâini și făcând o mică plecăciune când mi-a înmânat-o. La fel și la plata cu cardul, care tot cu două mâini se dă și se ia. Hârtiile se aranjează frumos pe un clip-board, iar vânzătorul îți arată ceremonios cum cele două sume, cea pe pe bon și cea de pe chitanța de la card sunt identice. Am obosit și am folosit o bună parte din spațiul alocat articoului ca să vă povestesc asta nu pentru că vreau să vă plictisesc, ci pentru că mi-a arătat ceva foarte important despre felul în care ne trăim viața: împrăștiați între o mulțime de lucruri pe care le facem superficial și neatent, niciodată implicați pe deplin, niciodată serioși și atenți. Și mi-a arătat-o legat de o activitate recurentă și banală. De când am înțeles exact felul în care japonezii trateaza actul cumpărării (și, mai ales, al plății), am încercat să fiu ”prezentă” de fiecare dată când cumpăr ceva. S-a terminat cu vorbitul la telefon, vorbitul cu sine, ascultatul de cărți audio sau discuțiile cu prietenele în timpul cumpărăturilor. Încerc și eu, pe cât posibil, să fiu prezentă în momentul în care cumpăr ceva. Și, spre surprinderea mea, îmi place. În primul rând am cumpărat mai puține prostii. În al doilea rând mi-au plăcut mai mult lucrurile cumpărate (sau, poate, am cumpărat doar lucruri care cu adevărat îmi plăceau). Și, nu în ultimul rând, am impresia că, dacă reușesc să extind ideea la mai multe activități, viața mea ar putea să devină mai puțin amețitoare.

Ar mai fi multe de spus despre lucrurile învățate in Japonia, dincolo de decizia de a fi prezentă, atentă la ceea ce fac atunci când fac cumpărături și de a mă juca mai mult cu propriul aspect, dar mă opresc la unul simplu și banal. Mă așteptam ca la Tokyo să văd mai puțini oameni obezi decât în Europa sau America. În fapt, am vazut trei. În total. Pe parcursul a opt zile în care am vizita locuri pline de oameni, localnici sau turiști. Nu e un reper statistic relevant: am văzut preponderent tineri și știu că Japonia are o problemă cu îmbătrânirea populației, deci ce vezi pe stradă nu e o reflexie a realității. Dar m-a pus pe gânduri: ce fac oare japonezii, de se păstrează subțiri la orice vârstă? Poate e vorba de peștele prevalent în bucătăria lor. Poate e orezul. Poate e lipsa pâinii. Poate e faptul că dulciurile lor sunt foarte puțin dulci. Poate e faptul că mănâncă cu bețișiare. Poate, pe de altă parte, e faptul că muncesc prea mult (săptămânile de 80 de ore de lucru sunt frecvente în Japonia). Poate e lipsa fructelor, care sunt puține și scumpe.N-am găsit un răspuns clar la această întrebare, deși am citit o mulțime de păreri. Dar, pentru orice eventualitate, mă duc să mănânc un sushi.