Mă simt copleșită, dar nu sunt singura

De mai mulți ani reușesc să mă țin de regula auto-impusă de a posta un text aici, pe blog, o dată pe lună. Au fost, e drept, luni în care am ratat să fac asta, dar nu mai mult de una o dată, însă de data asta am sărit peste cal. N-am mai postat din mai și nici măcar nu mi-am amintit că ar fi trebuit să postez ceva până de curând, la trei luni de la ultima postare.

Continuă lectura „Mă simt copleșită, dar nu sunt singura”

Spații „safe” și „cancel culture”

Acum mulți ani, în cursul unui antrenament, un coleg (mai puternic, mai tehnic, mai bărbat) mi-a zis, evident în glumă, în timp ce eu îmi luam avânt să încerc ceva ce nu-mi prea ieșea: „Mai bine mă lași pe mine în locul tău, că oricum te antrenezi degeaba!”. M-am supărat, am ieșit din sală, n-am plâns, dar nici mult n-a lipsit. În pauza antrenamentului, a venit la mine și m-a luat după umeri și a zis: „Hai, mă, la vârsta ta nu știi de glumă?”

Continuă lectura „Spații „safe” și „cancel culture””

Never work alone

Mă număr printre persoanele care preferă să lucreze singure. Mi-am petrecut cea mai mare parte din viață fiind convinsă (și simțindu-mă cumva ca un martir din cauza asta) că e mai rapid sa faci tu lucrurile, decât să încerci să explici cuiva ce vrei. Asta m-a făcut să îmi petrec o mare parte din vârsta adultă prea ocupată să fac eu tot ce nu puteam delega altora ca să fac o treabă cu adevărat bună în aproape orice domeniu. Am descoperit recent că se poate și altfel.

Continuă lectura „Never work alone”

Ultima noapte de Carnaval – amintiri de dinainte de pandemie

Acum exact un an eram în vacanță, pe o insulă tropicală, departe de casă, bucurându-mă de experiențe noi, de oameni noi, de Carnaval și de o lipsă de stres pe care n-o înțelegeam pe deplin la ora aceea. Nostalgia dupa acea vacanță se simte ca o durere fizică și îmi dau seama că amintirile de atunci sunt nu doar imagini dintr-un album, ci repere dintr-o altă viață. cu cât sunt îmbibate de emoții pozitive de toate felurile.

Continuă lectura „Ultima noapte de Carnaval – amintiri de dinainte de pandemie”

Improvizam fără să știu

Prima oară m-am întâlnit cu ideea de improvizație acum vreo 12 ani, în timpul unui picnic. Erau acolo mai multe persoane cu copii mici, de 5 – 6 ani, și unul dintre părinți, regizor de teatru, i-a antrenat pe copii, la un moment dat, într-un joc cu mingea. Copiii lui știau deja, restul s-au prins imediat ce trebuie să facă: era un joc cu mingea, dar fără minge. Stăteau în cerc și aruncau de la unul la altul nu o minge, ci un cuvânt (o onomatopee, de fapt, făceau un gest cu mâna și strigau „Hep!”). Și nu era nici o problemă să știe exact cine trebuie să prindă cuvântul ca să-l dea mai departe. Mai apoi lucrurile s-au complicat, pentru că, în funcție de cuvintele spuse, existau și alte reguli (unde aveai voie să arunci mingea, ce trebuia să faci tu și ceilalți când o prindeai și așa mai departe).

Continuă lectura „Improvizam fără să știu”

Cinci sfaturi pentru viața în doi

Azi e aniversarea căsătoriei noastre. Nu e o cifra rotundă, dar am ajuns atât de departe încât fiecare aniversare nu mai e motiv de surpriză  („Cum ați rezistat până acum?”), ci mai curând de exasperare („Da, bine, ce altceva e nou?”). Și m-am gândit că e un bun moment să pun aici o parte din învățămintele legate de relația de cuplu adunate în acești ani.

Continuă lectura „Cinci sfaturi pentru viața în doi”

Cum să fii un om bun

O prietenă pe care viața mi-a scos-o în drum, cu care nu aveam nimic în comun, dar care a ajuns să fie mai importantă pentru familia mea decât rude apropiate, avea o întrebare cu care mă surprindea de câte ori vorbeam despre o persoană pe care nu o cunoștea: „Dar e un om bun?” „Ce contează dacă e un om bun sau nu”, îi răspundeam iritată, „e foarte inteligent”, sau „e un prieten apropiat”, sau „a scris o carte foarte interesantă”. Au trecut anii, ne-am îndepărtat geografic și vorbim mai rar, dar zilele astea am simțit de câteva ori nevoia să o sun să îi spun „Ai avut dreptate! E singurul lucru care contează, dacă ești sau nu un om bun.”

Continuă lectura „Cum să fii un om bun”

Lanțul obligațiilor sau cum m-am luptat cu procrastinarea și am câștigat (o primă bătălie)

Vrând-nevrând, am ajuns să citesc articole științifice pe teme legate de psihologie în mod constant, aproape sistematic, aș spune, dacă, în zona profesionala, „sistematic” n-ar fi un cuvânt cu un sens ceva mai restrictiv decât vreau eu să-i acord aici. Dar să nu divagăm: mă interesează cum se pot schimba atitutdini prin educație. Anumite atitudini, prin anumite activități din zona educației. Cumva asta e esenta cercetării pe care o fac ca să ajung și eu doctor înainte de pensie 😊.

Continuă lectura „Lanțul obligațiilor sau cum m-am luptat cu procrastinarea și am câștigat (o primă bătălie)”

Cum mănânci un elefant*

Simplu, bucată cu bucată.

Zilele trecute am fost invitată să răspund la întrebarea: „care e cea mai frustrantă problemă cu învățarea online pe care ai dori să o faci să dispară?” N-a fost nevoie să mă gândesc mult, pentru că răspunsul meu venea dintr-o frustrare reală și foarte intens resimțită. Am spus „aș vrea ca tehnologia necesară învățării online să fie atât de ușor de folosit, încât să fie practic invizibilă”. După care, într-un exercițiu de auto-subminare sau poate auto-reflecție, m-am întrebat: oare cum se poate rezolva problema asta? Oare eu ce aș putea face ca tehnologia implicată în e-learning să îmi fie atât de ușor de folosit încât să nici nu mă mai gândesc la ea? Și răspunsul a fost simplu: să învăț să o folosesc.

Continuă lectura „Cum mănânci un elefant*”