Aţi văzut cum îşi ia zborul o barză? Face câţiva paşi, dă din aripi, mai păşeşte un pic şi, cu un optimism demn de toată admiraţia, strânge picioarele sub ea şi zboară. La început pare că s-a păcălit, că va ateriza pe burtă în iarba noduroasă, că optimismul ei e nejustificat, dar în câteva secunde lucrurile se schimbă radical şi barza pluteşte maiestuos, una dintre cele mai elegante zburătoare de pe câmp.

Am avut de curând o discuție despre educație cu cineva apropiat, iar asta mi-a amintit de o serie de episoade din timpul școlii pe care mă feresc să le categorisesc drept traume, dar care m-au marcat. Ce anume m-a marcat la ele? Pe vremea aceea nu știam să identific și să numesc emoțiile pe care le încercam, așa că le-am resimțit în principal ca rușine.

N-am mai scris aici de multă vreme și am decis să o fac azi, în ajunul Crăciunului 2021, pentru că (îmi) sunt datoare cu o explicație. Scriu pentru că m-am gândit mult de ce nu am găsit nici subiecte, nici inspirație, nici energie să împărtășesc, cu alții și cu mine-peste timp, ceva interesant în ultima vreme. Cred că am găsit explicația sau o explicație și ea are legătură cu momentul acela de la finalul anului când tragem linia și vedem ce am câștigat și ce am pierdut. În mod neașteptat, incapacitatea de a scrie pe blog se află la câștiguri.

De mai mulți ani reușesc să mă țin de regula auto-impusă de a posta un text aici, pe blog, o dată pe lună. Au fost, e drept, luni în care am ratat să fac asta, dar nu mai mult de una o dată, însă de data asta am sărit peste cal. N-am mai postat din mai și nici măcar nu mi-am amintit că ar fi trebuit să postez ceva până de curând, la trei luni de la ultima postare.

Acum mulți ani, în cursul unui antrenament, un coleg (mai puternic, mai tehnic, mai bărbat) mi-a zis, evident în glumă, în timp ce eu îmi luam avânt să încerc ceva ce nu-mi prea ieșea: „Mai bine mă lași pe mine în locul tău, că oricum te antrenezi degeaba!”. M-am supărat, am ieșit din sală, n-am plâns, dar nici mult n-a lipsit. În pauza antrenamentului, a venit la mine și m-a luat după umeri și a zis: „Hai, mă, la vârsta ta nu știi de glumă?”

Mă număr printre persoanele care preferă să lucreze singure. Mi-am petrecut cea mai mare parte din viață fiind convinsă (și simțindu-mă cumva ca un martir din cauza asta) că e mai rapid sa faci tu lucrurile, decât să încerci să explici cuiva ce vrei. Asta m-a făcut să îmi petrec o mare parte din vârsta adultă prea ocupată să fac eu tot ce nu puteam delega altora ca să fac o treabă cu adevărat bună în aproape orice domeniu. Am descoperit recent că se poate și altfel.

Acum exact un an eram în vacanță, pe o insulă tropicală, departe de casă, bucurându-mă de experiențe noi, de oameni noi, de Carnaval și de o lipsă de stres pe care n-o înțelegeam pe deplin la ora aceea. Nostalgia dupa acea vacanță se simte ca o durere fizică și îmi dau seama că amintirile de atunci sunt nu doar imagini dintr-un album, ci repere dintr-o altă viață. cu cât sunt îmbibate de emoții pozitive de toate felurile.

Prima oară m-am întâlnit cu ideea de improvizație acum vreo 12 ani, în timpul unui picnic. Erau acolo mai multe persoane cu copii mici, de 5 – 6 ani, și unul dintre părinți, regizor de teatru, i-a antrenat pe copii, la un moment dat, într-un joc cu mingea. Copiii lui știau deja, restul s-au prins imediat ce trebuie să facă: era un joc cu mingea, dar fără minge. Stăteau în cerc și aruncau de la unul la altul nu o minge, ci un cuvânt (o onomatopee, de fapt, făceau un gest cu mâna și strigau „Hep!”). Și nu era nici o problemă să știe exact cine trebuie să prindă cuvântul ca să-l dea mai departe. Mai apoi lucrurile s-au complicat, pentru că, în funcție de cuvintele spuse, existau și alte reguli (unde aveai voie să arunci mingea, ce trebuia să faci tu și ceilalți când o prindeai și așa mai departe).

„Murmuration” este cuvântul pe care îl am în cap zilele astea. Nu pentru că are vreo semnificație specială, ci pentru că îmi place incredibil de mult cum sună. „A murmuration of  starlings” se traduce, prozaic, în „un stol de grauri”.