Prima oară m-am întâlnit cu ideea de improvizație acum vreo 12 ani, în timpul unui picnic. Erau acolo mai multe persoane cu copii mici, de 5 – 6 ani, și unul dintre părinți, regizor de teatru, i-a antrenat pe copii, la un moment dat, într-un joc cu mingea. Copiii lui știau deja, restul s-au prins imediat ce trebuie să facă: era un joc cu mingea, dar fără minge. Stăteau în cerc și aruncau de la unul la altul nu o minge, ci un cuvânt (o onomatopee, de fapt, făceau un gest cu mâna și strigau „Hep!”). Și nu era nici o problemă să știe exact cine trebuie să prindă cuvântul ca să-l dea mai departe. Mai apoi lucrurile s-au complicat, pentru că, în funcție de cuvintele spuse, existau și alte reguli (unde aveai voie să arunci mingea, ce trebuia să faci tu și ceilalți când o prindeai și așa mai departe).

Continuă lectura „Improvizam fără să știu” →