O poveste adevărată cu final neașteptat

TL:DR Mi-am iubit mașina, era parte din identitatea mea, aia bună și cu un pic de clasă, dar când mai mulți mecanici mi-au spus că nu se mai poate repara, am acceptat că e bine să o las în pace în pensia ei de rablă.

Nu știu când am văzut primul Jaguar „în carne și oase” din viața mea, dar știu când am stabilit că este mașina visurilor mele. La finalul anilor ’80 s-a difuzat și la noi un serial care se numea „Destinul familiei Howard”, un fel de telenovelă britanică despre niște englezi bogați, dar scăpătați, și încercarea lor de a se reinventa (și reîmbogăți) făcând tot felul de afaceri în mediul nautic și în jurul lui. Personajul negativ, cel pe care toată lumea îl detesta cu entuziasm, conducea un Jaguar decapotabil, de un verde închis, așa, ca adâncul pădurii de brazi, și era, în mintea mea de copil, supremul ideal în viață. Nu pentru că era negativ, ci pentru că șofa un Jaguar cool. E un fel de raționament circular în explicația mea că mi-am făcut din Jaguar mașina ideală pentru că personajul care șofa un Jaguar la televizor era cool pentru că șofa un Jaguar, dar cine mai ține socoteala erorilor de argumentare în ziua de azi!

Mă rog – am crescut și m-am maturizat și am început să îmbătrânesc și sensibilitatea la Jaguar a rămas. Mi-amintesc momente când am întors capul pe stradă, în mijlocul unei discuții, pentru că subconștientul meu sesizase o formă de Jaguar în apropiere. Știu că am declarat la un moment dat că, dacă e să mă fluiere cineva, doar după unul dintr-un Jaguar aș întoarce capul (nu mi s-a întâmplat și, având în vedere vârsta, nici nu mai e vreo șansă să se întâmple).

Ei bine, acum cinci ani am primit în folosință un Jaguar. Vechi, dar nu suficient de vechi pentru a fi valoros, doar cât să aibă, încă, jaguarul 3D pe capotă. Știam mașina și știam că are probleme (proprietarul nu o folosea pentru că, deși avea motorul relativ mic și slab, consuma aproximativ cât un tanc și se strica des), dar a fost dragoste la prima șofare. La a doua șofare i-a cedat sistemul de încălzire, în mijlocul iernii.

WhatsApp Image 2020-07-20 at 15.50.15Mașina, făcută pe la începutul anilor 2000, a devenit instantaneu parte din identitatea mea. Eram „doamna cu Jaguarul”. Mă îmbrăcam în relație cu mașina: sport, casual, uneori chiar elegant, dar niciodată fără să mă asortez, la nivel conceptual, cu mașina. Până și părul mi-l vopseam o nuanță de roșcat care se regăsea în culoarea ei roșu-vișiniu. Atitudinea mea față de ceilalți șoferi era una superioară, dar relaxată, cum se cuvine femeii de la volanul unui Jaguar. Culmea e că, fără să am pretenția că e relevantă statistic observația mea, am impresia că ceilalți șoferi erau mai binevoitori și mai atenți cu mine când mă aflam la volanul unui Jaguar, decât când eram la volanul unui Tico sau Matiz.

Trebuie să mărturisesc că, în general, nu mă interesează mașinile. Am șofat un Tico și am fost fericită cu el, pentru că era mic și ușor de strecurat și parcat. Am șofat orice mașină am avut pe mână, încet, prudent și, de cele mai multe ori, plicticos, pentru că rolul unei mașini e, în mintea mea, să te ducă dintr-un loc în altul fără să te plouă sau să te acopere praful. Nu mi-am dorit mașini mari, tari sau măcar noi, ci doar mașini care să meargă. De aceea relația mea cu Jaguarul a fost cu atât mai specială.

Ei bine într-o iarnă acum vreo doi ani, Jaguarul a început să meargă prost. Părea că tușește, că nu intră în viteză cum trebuie, să îi patinează roțile zimțate de la motor. Evident habar nu am cum funcționează un motor de mașină, cred că nu știu prea bine nici măcar de unde se deschide motorul la mașina asta. Problemele s-au accentuat, dar n-am vrut să mă duc la mecanic cu ea, de teamă să nu-mi dea vreo veste proastă. Știam că e o mașină neinspirată tehnic, că era parte dintr-o serie relativ puțin vândută, că nu se mai fabrică piese de schimb și singura șansă e la dezmembrări. Știam că mașina mea – parte din identitatea mea – putea să aibă o problemă fără rezolvare.

WhatsApp Image 2020-07-20 at 15.50.15 (1)O vreme am continuat să merg cu ea așa, cu hâc-uri și tușituri la pornire, cu momente de patinat vitezele, cu emoții la accelerări. După care i-am cerut ajutorul soțului, care înțelege mecanica mai bine și, în plus, știe să vorbească fără să se piardă cu mecanici auto. M-a avertizat că e posibil să fie o problemă fără soluție. Mi-a spus că e bine să mă pregătesc pentru ce e mai rău. L-am rugat să încerce totuși să o ducă la mecanic. Am întrebat în jur. Am vorbit cu prieteni care știau mecanici care rezolvă orice. Am vorbit cu prietene care știau oameni care făceau tuning de mașini. Am trimis mașina la mai mulți mecanici. I-au trimis descrierea problemelor la alții. Concluzia a fost că mașina are nevoie practic de o nouă cutie automată de viteze, iar demontarea celei vechi și instalarea uneia noi ar costa mai mult decât ar face mașina, dacă aș încerca să o vând. Asta mi-au spus mai mulți specialiști, iar cei mai binevoitori au adăugat că, și dacă fac operația, tot există riscul ca mașina să nu meargă din alte motive.

Am suferit. O vreme am continuat să caut soluții, în speranța că va veni cineva care să-mi spună că se poate repara. Apoi am încercat să nu mă mai gândesc la ea. Apoi am suferit. Între timp, de nevoie, am mers cu altă mașină. Acum îmi amintesc doar din când în când de mașina mea de suflet, și sufăr de câte ori o fac, dar e, de fiecare dată, parcă, un pic mai ușor să vorbesc despre ea.

Ce n-am făcut însă? Nu am citit articole de pe net, în încercarea de a deveni eu expert-mecanic și nu m-am dus la service-ul auto spunând mecanicilor cum să o repare. Nu am dezvoltat idei conspiraționiste, cum ar fi, de pildă, că soțul mi-a sabotat mașina, pentru că avea un consum de benzină inacceptabil de mare. Nu am ieșit cu mașina pe stradă în ideea că merge și așa.

Ce am făcut: am acceptat că mașinile se strică, uneori de tot, chiar și cele pe care le investești cu trăsături aproape umane, am mers mai departe, chiar dacă șofatul nu e la fel de plăcut la volanul unui Spark, și mi-am continuat viața. Nu știu ce îmi va aduce viitorul, probabil nu voi mai șofa vreodată o mașină de care să mă atașez așa cum m-am atașat de Jaguarul „meu”, dar mă bucur că l-am avut și abia aștept să văd în ce locuri interesante o să ajung cu orice mașină mă va duce acolo.

DSC02171

Un gând despre „O poveste adevărată cu final neașteptat

Lasă un răspuns la ioansperling Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s